Comunismul a picat, dar producția de suflete supraviețuiește încă în anglosfera capitalistă. În sectorul nostru de educație superioară nu doar că supraviețuiește, ci chiar excelează sub forma îndoctrinării politice prezentate drept „formare” sau „declarație de misiune”, mai ales prin cele Treizeci și nouă de articole ale zilelor noastre: rasismul, biasul inconștient, transfobia etc.
Când Gertrude Himmelfarb a scris despre abisul care amenința tradițiile intelectuale și morale contemporane ei, a fost una dintre primii care au recunoscut cât de seducătoare sunt promisiunile și cât de dezastruoase urmările lui. A scris cărți și eseuri care ating profunzimea subiectelor abordate aproape până în momentul morții ei, pe 30 decembrie, la vârsta de 97 de ani, iar cei care îi cunoșteau munca au ajuns să o privească nu doar ca pe unul dintre marii istorici americani ai timpurilor ei, ci și ca pe unul dintre cei mai persuasivi critici morali ai națiunii.
Multor cititori li se pare că Hamlet este remarcabil de „real”, părând să sară de pe pagină (sau scenă), conștient că este prins atât acolo, precum și în curtea daneză. Poate că această luptă pentru eliberare este cea care explică cel mai bine ciudata lui afinitate cu roboții. Iluzia conștiinței de sine pe care o creează Shakespeare servește la alinierea prințului cu mulți androizi științifico-fantastici care caută să scape de limitele lor și să dobândească simțire.
Repovestirea despre care vreau să vorbesc astăzi nu pare, la prima vedere, să aibă ceva de-a face cu cartea veche și impunătoare din biblioteca bunicului. Este vorba de o animație numită „Over the Garden Wall”, care, la o analiză mai atentă, se dovedește a fi o reluare ingenioasă a „Divinei Comedii”, adaptată geografic (acțiunea se petrece într-un loc numit Necunoscutul, nu în infernul creștin clasic) și istoric (protagoniștii trăiesc undeva prin anii ’90), formulată într-un limbaj (vizual) accesibil – un stil de animație absolut încântător – care ascunde lecții de viață relevante atât pentru copii, cât și pentru adulți.
De unde a venit, până la urmă, toată această arhitectură care pare a fi lipsită de orice urmă de unicitate și personalitate? Ce ne-a făcut, după atâta timp în care funcționalul și esteticul mergeau mână în mână, să ne răzgândim? Când se găsesc obiecte din epoca preistorică, arheologii pot identifica gradul de evoluție al așezării respective, dacă erau nomazi sau se stabiliseră deja, după gradul de ornamentare al obiectelor funcționale precum vase de ceramică, oale, farfurii. Acum, după mii de ani și o întreagă evoluție a ornamentării, arhitectura se reîntoarce la forme simple și monocrome.
În secolul al XX-lea, conservatorismul s-a aliat în mod incongruent cu piața liberă, inclusiv cu piața liberă a muncii. Cu alte cuvinte, ceea ce trece drept conservatorism s-a aliat cu aceleași forțe care au dus la „distrugerea progresivă a sistemului nostru social”. Apărarea valorilor conservatoare, se pare, nu poate fi încredințată conservatorilor. Dacă conservatorismul implică un respect pentru limite, localism, o etică a muncii în opoziție cu o etică a consumului, o respingere a creșterii economice nelimitate și un anumit scepticism față de ideologia progresului, este mai probabil să își găsească un loc în tradiția populistă decât în tradiția pieței libere a conservatorismului dominant.
„Who’s Afraid of Virginia Woolf?” îți amintește că viața e doar o poveste pe care ți-o povestești singur. Uneori aduci și alți oameni care să te ajute să o țeși și atunci e și mai ușor să o scapi de sub control. Tocmai de aceea ne forțează și pe noi să ne punem întrebarea pe care o explorează personajele pe parcursul celor două ore: care este iluzia în care am ajuns să ne complacem? Și suntem oare dispuși să înfruntăm realitatea?