Syntopic

§ 1.Uranografia Occidentului

Care este identitatea Europei şi de când putem vorbi despre o identitate europeană propriu-zisă? Este clar că înaintea creștinismului geo-grafia Europei nu reflecta noo-grafia Europei. Înainte de creștinism, termenul însuși de Europa este anacronism apropriativ și retroproiectiv al conștiinței europene târzii. Căci pe teritoriul Europei existau doar triburi și mitologii disjuncte. Nici Grecia, nici Roma, nici Gallia, nici triburile germanice și nici Iudeea nu erau Europa. Nu exista un Commonwealth european. Abia Imperiul roman a unificat legislativ o parte din geografia peninsulei europene, dar nici această unitate administrativ-imperială tricontinentală nu definește încă Europa. Prin urmare, Europa este un concept în absența căruia „Europa” geografică nu este, obiectiv, decât peninsula telurică a Asiei. Conceptul este deci „cerul” din care se definește pământul. Știința conceptului („stratosferic”) este uranografie, în timp ce știința spațiului („geosferic”) este geografie. Știința civilizațiilor este știința proiecțiilor uranografice pe spațiile geografice. Iar istoria civilizațiilor este sinteza uranografiei cu geografia sau istoria urmelor telurice ale conceptului în timp și spațiu.

§ 2. Uranografia civilizațiilor pre-occidentale

Istoria spiritului este o succesiune de soluții la raportul finitului cu Infinitul. Fiecare soluție formulează un concept metafizic care a fundamentat o civilizație istorică. Istoria civilizațiilor adaugă istoriei spiritului și suma realizărilor cronospațiale a conceptelor, adică istoria proiecțiilor urano-geografice. Europa este reflexul civilizațional al unei soluții metafizice specifice. Înainte ca Europa să devină o configurație distinctă a fenomenologiei spiritului, s-au manifestat istoric următoarele configurații metafizice:

1. Politeismul. Politeismul survine ca depășire simbolică a pluralității sensibile spre o pluralitate inteligibilă. Structura metafizică a politeismului corespunde logic platonismului clasic care identifica ființa reală a naturii cu esențele inteligibile. Multiplul mitologic ipostazia deci finitudinea ca pluralitate idealizată –nu în intelect, ci în imaginație. Politeismul fragmentează unitatea ontologică a cerului (care fundamentase protomonoteismul hierofaniei uraniene). Deci politeismul nu este decât pulverizarea predicativă a intuiției originare a Infinitului uranofaniei primordiale. Re-proiectat terestru, politeismul divizează tribal umanitatea într-un calvar dialectic. În consecință, finitul este rigidizat și idealizat și nu ajunge la Infinitul autentic ci doar la infinitul negativ al recontopirii pluralității în haos sau la Infinitul negativ al Destinului (ananke). Spiritul nu a putut rămâne însă la această formă a sacrului primitiv. Trebuie subliniat că politeismul a precedat Europa nu doar în spațiul extra-occidental ci și în spațiul intra-occidental ca strat civilizațional anterior civilizației europene creștine propriu-zise.

2. Panteismul. Împotriva hegemoniei multiplului, panteismul reafirmă unitatea absolută a Infinitului. Acest Absolut este unit cu alteritatea, finitul devenind nemijlocit Infinitul. Natura și omul sunt scufundați în divinitate până la anularea separaţiei lor ontologice. Finitul este afirmat, dar numai ca parte inseparabilă a Infinitului și care astfel nu este cu adevărat subzistent ci este tocmai alteritatea lui, Infinitul. În consecință, este abolită autonomia istoriei și naturii în magma Absolutului. Prin urmare, dacă în politeism Infinitul nu avea substanță reală, în panteism finitul nu are substanță reală. Subiectul nu emerge în civilizațiile fuzionale și staționare produse de panteism.

3. Panenteismul. Dacă panteismul este expansionar, panenteismul este reducțional. Natura și omul nu sunt doar „îmbibate” cu Infinit, ci sunt total desubstanțializate ca iluzii. Spre deosebire de panteismul „popular” (ca ambiguitate a finitului cu Infinitul) pan-enteismul este panteismul „elitar” ce „raționalizează” finitul până la capăt: doar Infinitul există cu adevărat. Unul oriental (monist) este astfel Infinit impersonal: Absolutul brahmanic (hinduism) sau Absolutul vacuității (budism), în ambele cazuri un Infinit acosmic şi an-antropic. Aceeași poziție metafizică reapare la Parmenide sau Spinoza. Omul și natura devin iluzii inconsistente ale unui Absolut fără om sau fără cosmos. Colateral: creaţia umană devine o perpetuare a iluziei fenomenale, fiind total destituită. Căci fapta înlănțuie intenţional subiectul în iluzia externă a naturii (în opoziție cu adevărul în care finitul a dispărut de la fața Infinitului).

4. Monoteismul. Odată cu revelația abrahamică, atât Infinitul cât și finitul își regăsesc realitatea proprie. Natura este separată de spirit. Acest gest radical provoacă reducția totală a politeismului și panteismului (care reflectă amestecul sau fuziunea naturii cu spiritul, a finitului cu Infinitul). Împotriva monismului metafizic (panenteism), monoteismul 1. restaurează realitatea finitului (resemnificând natura drept creație) și 2. restaurează autoreflexivitatea Infinitului (resemnificând Substanța ca fiind totodată Subiect, adică Ființa ca fiind și Persoană). Finitul nu este anulat prin scufundare panteistă sau desubstanțializare pantenteistă. Infinitul monoteist este Yahwe (în mozaism) sau Allah (în Islam). Aici finitul este separat de Infinit dar devine scop (creațional) al Infinitului însuși. Atingerea scopului se face prin autodeterminarea omului ca supunere la Lege (Legea fiind regula adecvării finitului la Infinit). Omul este scopul în timp ce natura este mijlocul. Fapta umană câștigă deci consistență metafizică, istoria fiind istoria revenirii finitului la Infinit. Totuși monoteismul rămâne transcendență negativă în care Infinitul și finitul și-au câștigat realitatea dar nu și unitatea. Căci prin Lege, finitul urcă spre Infinit, dar unitatea lor autentică nu poate să vină decât tot de la Infinit.

§ 3. Nașterea Europei din spiritul Christologiei

5. Monoteismul christologic. Din punctul atins de monoteism, pasul logic final nu putea fi decât conservarea și totodată unificarea finitului și Infinitului și anume prin acțiunea Infinitului, nu a finitului. Această cerință s-a împlinit în creștinism. Căci în monoteismul abstract finitul urcă prin lege către Infinit. În monoteismul christologic Infinitul coboară prin grație către finit. Finitul și Infinitul au fost precare în politeism, panteism și panenteism sau separate în monoteism unde unitatea prin lege a finitului cu Infinitul era doar o unitate formală prin acțiunea finitului. Creştinismul a produs singura teologie care dă unitate materială finitului cu Infinitul prin acțiunea Infinitului (și anume: indivizibil dar non-fuzional). Indivizibil înseamnă că unitatea Infinitului cu finitul este reală (spre deosebire de dualism sau monism unde unitatea era sau absentă sau iluzorie). Non-fuzional înseamnă că unitatea este concretă nu abstractă: unitatea-diferenței nu unitatea-indiferenței, Unu-multiplu nu Unu fără multiplu. Prin acțiunea Infinitului înseamnă unitate substanțială nu doar formală. Christologia evocă astfel totalitatea pentru că este unitatea realizată ipostatic a finitului cu Infinitul – care cuprinde toate laturile în mod deplin. Politeismul este finit fără Infinit. Panteismul este Infinit fără finit. Monoteismul (pre-christologic), în fine, aduce realitatea ambilor termeni dar nu atinge unitatea lor. Abia monoteismul christologic afirmă atât realitatea finitului și Infinitului, cât și unitatea lor reală – unificarea christologică (individuală) a finitului cu Infinitul devenind principiul unificării eshatologice (generale) a finitului cu Infinitul.

Într-o polemică purtată cu Spengler asupra genezei Occidentului, Constantin Noica propune ca „certificat de naştere” al Europei Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.) care a formulat cu precizie dogma christologică împotriva raționalizării ariene a conținutului antinomic infinit al Întrupării Logos-ului – adică noua metafizică a monoteismului desăvârșit christologic. Spengler plasa originea Europei în cețurile nordului germanic în care s-ar fi născut setea „faustică” de cunoaștere și infinit (900 d.Hr.). Noica revine la Bizanț, cu o jumătate de mileniu înainte – la schematismul dintre sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu dezvăluind nașterea Europei din spiritul creștinismului. Noica trece de la teologie la istorie identificând conceptul christologic (intensiv) cu conceptul Europei (extensiv), istoria nefiind decât procesul extinderii conceptului (uranografic) pe suprafața spațiului (geografic), i.e. procesul creștinării prin care eterogenitatea etno-mitologică a continentului va fi subsumată și unificată în omogenitatea noo-teologică a conceptului. Ca reconciliere a opușilor (finitul și Infinitul), conceptul christologic este contradicția pozitivată a unei rațiuni superioare intelectului disociativ. Iar Europa nu este decât gramme-ul conceptului în peninsula marelui continent, ce devine abia astfel micul „continent” distinct.

„Cultura europeană se naște printr-o categorică ruptură: față de natură în primul rând, față de rațiunea obișnuit cunoscătoare, și în ultimul rând față de antichitate. Se naște, anume, în anul 325 al erei nostre, la Niceea (…) „Să întârziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberații, la început filosofice, s-au transmis întregii culturi europene, chiar dacă în chip neştiut, până şi sistemelor de valori profane si antireligioase, autorizându-ne astfel să susţinem că în anul 325 începe în chip hotărât o cultură nouă (…) nu știm despre vreun gânditor de seamă care să fii citit filosofic în speculaţia aceea cu un atât de ascuțit simț al punerii contradicției și al depăşirii ei. Antinomiile kantiene sau paradoxele matematice de astăzi sunt anemice și sunt inocenţa speculativă însăși, faţă de paradoxele care s-au pus în joc atunci. De altfel primele rămân îngheţate în contradicţiile lor, în timp ce „paradoxele” de atunci au impus drept adevăr contradicția vie, tensiunea aceea spirituală care, desacralizată pâna la urmă (s.n.) avea să facă posibilă şi să dea sens culturii noastre. (…) Cultura noastra este una a întruparii legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. Împotriva oricărui gnosticism, incapabil a înțelege cum pot trei să fie una, s-a decretat că trei sunt efectiv una”¹. „Lumea veche avea și ea o unitate, dar era unitate de sinteză. Acum apare – spre a fi reluată de tot felul de versiuni laice de-a lungul culturii noastre – unitatea care își dă ea un divers. Unitatea aceasta ce se diversifică intrând în expansiune în loc să se concentreze și să armonizeze diversul – unitatea care își dă ea un divers”².

Contradicția trebuie înțeleasă ca tribut plătit de rațiune pentru acces la întregul realității. Politeismul, panteismul, panenteismul, monoteismul, gnosticismul și ateismul dizolvă contradicția. Desigur, monoteismul evită contradicția menținând separația opușilor, în timp ce gnosticismul agravează antagonic contradicția (Infinit bun opus finitului rău) iar ateismul este mutilativ: doar finitul există. Însă, cum spune Hegel: adevărul este Întregul (das Wahre ist das Ganze) adică nu doar finitul și Infinitul, ci unitatea lor realizată. Creștinismul se naște astfel ca reprezentare (manifestare) a Totalității metafizice: reprezentare absolută a Conceptului absolut: sinteza ontologiei finitului cu ontologia Infinitului, structuri reciproc unilaterale și de carenţe simetrice: a universalului (acatolita politeismului elen) sau a individualului (atodetita monoteismului oriental)³. El nu amputează subiectul în numele Infinitului substanțial (Brahman, India), nici în numele Infinitului negativ al necesității oarbe (Ananke, Grecia), nici în numele Infinitului naturii subtile (Dao, China). DAR nu amputează nici Infinitul în numele finitului (precum în ateismul modern). Ontologiile Infinitului neagă finitul⁴, ontologia ateistă neagă Infinitul: creştinismul le-a menținut pe ambele, edificând civilizația pe unitatea conceptului speculativ. Europa este un deci un concept înainte de a fi un fapt. Europa a fost doar peninsula în care acest concept s-a realizat istoric. Sau: geografia devine realitate europeană doar prin subsumarea ei sintezei uranografice a conceptului christologic. Numim acest proces urano-geneza christologică a Occidentului: reconcilierea Infinitului cu finitul în măsura în care conceptul a fost apropriat de toate națiunile continentului, devenind Respublica christiana, o civilizație distinctă atât de față de propriul trecut politeist cât și față de alte spații civilizaționale. Ceea ce trebuie explicat, în numele completitudinii, este deci: cum anume s-a formulat reconcilierea ontologică a finitului și Infinitului. Aceasta reconciliere a mai fost formulată civilizațional ca unitate a Atenei și Ierusalimului, a rațiunii și credinței⁵. Dar modalitatea precisă a acestei forme este subsumarea fără anulare a Atenei finite în Ierusalimul infinit prin care s-a trecut de la antiteză la sinteza în care nu mai există „nici greci, nici iudei”, adică nu mai este substanțializată nici una din vechile identități etno-spirituale, noul corp pnevmatologic (Ekklesia) devenind mediul vicariant al noului Concept al totalității christologice. Totalitatea intensivă niceeană a dat unitate totalității extensive europene (sinteza conceptului încorporând, blocul grec, blocul latin, blocul german și blocul slav). Noua metafizică identifică Principiul, geneza și statutul lumii recapitulând christologic protologia, cosmogonia și antropologia. Noul Weltanschauung dictează astfel o nouă Weltgeschichte. Sinodul de la Niceea este actul genetic al Europei prin cristalizarea logică a dogmei christologice: ieşirea divină din Grecia şi ieşirea umană din Iudeea: Întruparea, unitatea Infinitului teologic cu finitul antropologic – este Europa în actul genezei ei conceptuale. Această unitate este reprezentată ca inițiativa Infinitului care descinde incarnațional înspre finit – în opoziție cu monoteismul în care finitul ascende prin lege spre Infinit. Asumarea Infinită a finitului este totalizatoare, sinteza christologică a naturilor prefigurând sinteza eshatologică a istoriei.

§ 4. Colapsul uranologic al Occidentului

Nu trebuie neapărat să regăsim în istoria reală replica fidelă a conceptelor afirmate în istoria ideală: nu tot ce survine uranografic se proiectează geografic. Istoria reală este determinată de idei, ce suferă și ele malformaţiile intra-istorice ale haosului lumii. Conceptul modelează istoria în timp ce istoria distorsionează conceptul: ortodoxia pură (ca depozitar al totalității conceptului) a fost sfâșiată în marșul istoriei prin heterodoxii divergente. Altfel spus, istoria reală este oglinda imperfectă a istoriei ideale. Sinteza conceptului christologic a suspendat incompletitudinea metafizică a separației extremelor. DAR imposibilitatea „umanităţii europene” de a conserva conceptul cel mai total al sintezei niceene (adică propria identitate și ortodoxie speculativă) a declanșat dialectica Occidentului ca progresivă amputare logică a sublimei Totalității, prin accesul tot mai selectiv și mai reductiv la Întreg. Această mutilare progresivă a Totalității în Occident a primit numele de progres și ea a culminat cu dezmembrarea sintezei christologice a finitului cu Infinitul în ateismul modern al proclamării morții Infinitului. Astfel, „progresul occidental” s-a împlinit în demolarea teoretică a arhitecturii christologice și demolarea practică a arhitecturii eccleziologice: de la heterodoxia teologică la heterodoxia ateologică, de la diofizismul christologic la monofizismul ateologic, de la dubla afirmație a finitului și Infinitului la afirmația finitului prin negația Infinitului. Pentru Kant, Nietzsche și Feuerbach, Infinitul este finitul proiectat și idealizat (focus imaginarius)⁶. Ateismul modern nu este deci doar negare ci amputare a christologiei, căci finitul era conținut în sinteza finitului cu Infinitul. Ateismul modern nu ar fi fost posibil fără glorificarea omului din umanismul sintezei christologice a finitului cu Infinitul. Dar monismul antitezei ateologice a incubat în umanismul sintezei teologice – doar pentru a ecloza ca antiteză a propriei sinteze. Astfel că ateismul modern nu este decât restaurația arianismului premodern⁷. Prin urmare deicidul modern occidental este triumful târziu al heterodoxiei ariene înfrânte inițial prin sinteza ortodoxiei niceene. În consecință însă, modernitatea este ieșirea Europei geografice din propriul concept uranografic. Căci auto-afirmarea sau antiteza finitului ia locul sintezei finitului cu Infinitul. Prometeu (Shelley), Faust (Marlowe) și Cain (Byron) iau locul lui Hristos. Antropocentrismul ia locul sinergismului, iar nietzscheanismul supraumanist ia locul niceeanismului teandrist. Europa abandonează adopția patriologică pentru orfanitatea ateologică Distrugând sinteza christologică a finitului cu Infinitul, modernitatea distruge sinteza eccleziologică a timpului cu Eternitatea. Istoria intră în criză accelerativă când Viitorul vertical (al eshatologiei) este transcris în viitorul orizontal (al progresului). Stabilitatea contemplativă devine destabilizare activă, motricitatea demiurgică înlocuiește serenitatea liturgică. Iar ordinea instituției este răsturnată în haosul revoluției. În toate atributele ei, modernitatea „raționalizează” (anulează) antinomia fondatoare a Sinodului de la Niceea, instituind finitul în contra Infinitului și punând astfel baza metafizică a unei alte civilizații. Astfel, geneza christologică a Occidentului a fost succedată de extincția de-christologică a Occidentului. Deși geografic vorbim de aceeași civilizație, uranografic începe o altă civilizație. Căci din punct de vedere intransigent uranologic, s-a trecut deja de la conceptul ierusalemic (christologic) la conceptul babilonic (anti-christologic) – chiar dacă geografic „Europa” apare încă (inerțial sau oficial) ca fiind „aceeași civilizație”. Nu este suficient să înțelegem continuitatea formală a modernității cu creștinismul (teoria secularizării a lui Hegel). Trebuie să înțelegem și discontinuitatea materială a modernității cu creștinismul, ca diferență ontologică extremă dintre sinteza (christologică) a finitului cu Infinitul și antiteza (anti-christologică) a finitului cu Infinitul. Se poate răspunde că modernitatea nu este atee, ci agnostică, adică nu este antiteza însăși ci este suspensia între sinteza (niceeană) și antiteza (nietzscheană). Dar această restricție arbitrară contrazice identificarea modernității cu principiul Gott ist tot ca și cum modernitatea ar fi doar Kant, nu și Nietzsche, Feuerbach, Marx sau Darwin. Și în fond, agnosticismul nu este decât ateism practic, prin urmare modernitatea rămâne antiteza sau afirmarea finitului împotriva Infinitului. Or această mutație conceptuală a produs o mutație civilizațională. Nu este deci suficient să înțelegem adevărul genial despre geneza christologică a Occidentului, ci trebuie să înțelegem și adevărul testimonial că Occidentul a ieșit, uranologic, din propriul lui concept. Iar alterația uranografică aduce deja o nouă proiecție geografică, Europa (post)modernă fiind o cu totul altă civilizație decât Europa premodernă. Insofern ist, aber, Europa zu seinem eigenen Gegenteil geworden.

NOTE

1. Constantin Noica, Modelul ontologic european, Humanitas, București, 1993, p. 70-71. ↑
2. Constantin Noica, op. cit. p.72. ↑
3. Expresiile aparțin lui Noica, denumind două tipuri de maladii ontologice, acatolita ca precaritate a universalității (specifice politeismului sau postmodernismului), iar atodetita ca precaritate a individualului (specifică monismului, lui Parmenide sau Spinoza). ↑
4. E drept ca monoteismul mozaic sau islamic, cu o schemă ontologică apropiată, nu dizolvă pur și simplu finitul, dar nici nu îl ridică la unitate ontologică incarnațională cu Infinitul precum monoteismul creștin. ↑
5. Triada Ierusalim-Atena-Roma (propusă de Remi Brague) este o formulă identitară redundantă, ulterioară, romanocentrică. În plus, dacă Niceea a dat o ontologie a sintezei Ierusalimului cu Atena, Roma doar a generalizat-o mai ales după reforma gregoriană. Teza noastră este că sinteza conceptuala era realizată deja în Răsărit și a fost ulterior generalizată în Apus. Roma ecclezială a fost deci arhitectul generalizării sintezei Ierusalim-Atena printr-o secundaritate asumată ce explica nu atât nașterea Europei în sine, ci a Europei occidentale (prin imitarea, uzurparea și separarea de Bizanț). ↑
6. Deși la Kant divinitatea și infinitatea subzistă, încă, drept substrat numenal. ↑
7. „Arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai răspândit decât oricând. Dacă priviți la cultura Europei, în adâncul ei veți găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om și numai la om, și chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămadit filozofia Europei, știinta ei, civilizația ei și, în parte, religia ei. Pretutindeni, în chip sistematic Hristos este pogorât la starea de simplu om; opera lui Arie se săvarșește în mod continuu. Religia în limitele rațiunii pure a lui Kant nu este altceva decât noua ediție a arianismului. Dacă vom primi pe Hristos cu măsura lui Kant ce rezultat vom avea? – un Hristos om, un Hristos înțelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. În acest fel criteriile tuturor filozofiilor după om, pogoară pe Dumnezeul-om la condiția de om. Cine nu cunoaște abominabilul arianism al intelectualilor noștri? Mulți dintre intelectualii noștri spun: Hristos este un mare om, un om înțelept, cel mai mare filozof, dar nu este Dumnezeu. De unde atâta arianism astăzi? De acolo că omul a devenit măsura tuturor lucrurilor, măsura tuturor ființelor și lucrurilor văzute și nevăzute. Măsurând după sine însuși toate, omul european respinge tot ceea ce este mai mare decât omul, mai infinit decât omul. Măsura lui strâmtă îngustează pe Dumnezeul-om reducându-l la om” (Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, 1997) ↑

Imagine: Sinodul I Ecumenic; Sursa: Ziarul Lumina