De-a lungul pandemiei, mulți au amintit aforismul lui Milton Friedman: „nu există nimic atât de permanent ca un program guvernamental temporar”. Ei avertizau că „circumstanțele excepționale” care justifică măsurile de urgență ar putea rămâne cu noi în continuare. Din păcate, acest avertisment a devenit realitatea noastră.
Greu de crezut, dar pe la 1550 toamna Machiavelli se întreba și el de unde vine această obsesie cu „pe vremuri era mai bine?” Italianul oferea mai multe explicații: istoria e scrisă de către învingători, așa că e întotdeauna prezentată în culori roz-bombon; frica, invidia sau gelozia trecutului, oricât de prezente în memorie, nu mai sunt nici pe departe atât de vii (una e să-ți amintești că ai suferit, alta chiar să suferi).
Dacă maturii vor vorbi sapiențial, atunci mai degrabă îi vor îndepărta pe cei mai mulți dintre tineri, iar dacă vor acționa juvenil pentru a fi asemenea lor, atunci o șansă de a oferi ceva de folos va fi ratată […] Nu cred că diferențele dintre oamenii de diferite vârste trebuie depășite. Ele trebuie cunoscute, înțelese, acceptate și, eventual, gestionate în așa fel încât proiectele comune să nu devină imposibile. Pentru asta sunt suficiente standardele vieții civilizate, ale bunului simț.
Există ceva deopotrivă frumos și dureros de tragic în dragostea neîmpărtășită. Pe deoparte anunță posibilitatea dragostei depline și împărtășite, tocmai fiindcă unul, cel puțin, poate iubi pe cineva dincolo de accidentele personale care împiedică reciprocitatea.
În cercurile de secol XIX unde se întâlneau adepții curentului romantic, abundau aluziile la alegoria lui Prometeu. Percy Shelley a scris Prometeu Descătușat în timp de Lord Byron scria Prometeu […] În alegoria lui Prometeu, acesta este atât erou, cât și personaj negativ. Într-una din ipostaze, el a modelat umanitatea (și apoi le-a oferit oamenilor focul) din lut pentru a-i ajuta pe titani în lupta lor cu zeii.
O întrebare care merită, cu siguranță, să fie pusă este cine beneficiază de acest abandon al decenței. Răspunsul este: nimeni. Cu siguranță nu femeile. Pierderea decenței pare să fi alimentat nimic altceva decât sexualizarea și obiectificarea mai accentuate ale corpului feminin. Ciuma pornografiei mutilează dezvoltarea emoțională a tinerilor bărbați și nu eliberează aproape deloc tinerele.
La finele secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, în lumea muzicii clasice a luat naștere o superstiție care profețea că cea de-a noua simfonie va fi fost și ultima a oricărui compozitor […] „Cel ce vrea să depășească acest prag, trebuie să moară. Pare ca și cum ceva ne este rezervat în cea de-a Zecea, ceva ce încă nu este cazul să cunoaștem, ceva pentru care nu suntem pregătiți. Cei ce au scris o a Noua Simfonie s-au apropiat prea mult de viața de apoi.”
În lucrarea de față argumentez pentru o reîncadrare centrală a mitului în cadrul mai larg al unei perspective integrate și totale asupra lumii, alături de formele raționale de cultură precum filosofia, religia, arta.
Așa după cum auzim deseori, rugăciunea se definește ca fiind „respirația bisericii”, modul de expresie a conștiinței teologice a acesteia, cât și modalitatea de a aduce ofranda de admirație și laudă datorate lui Dumnezeu.
În mod ideal, nu există o tensiune între filosofie și teologie, ci doar o complementaritate. Ce cred că este necesar în filosofie este o acceptare a faptului că orice cunoaștere este posibilă datorită unei revelații a misterului infinit al ființei în câmpul cunoașterii și experienței umane obișnuite; doar datorită acestei revelații a Ființei, care este, în mod necesar, Simplitate, Inteligibilitate, Manifestare, este posibil demersul cognitiv.