În aceste zile, lumea creștină (și nu numai) celebrează una dintre sărbătorile centrale ale creștinătății: Nașterea Domnului sau Crăciunul. Deși unii critici moderni ai dimensiunii religioase a sărbătorii o ponegresc pe nedrept afirmând în mod eronat că ar avea un caracter esențialmente sincretic, fiind o creștinare a cultului păgân roman al Soarelui Neînvins (Sol Invictus),1 un lucru este totuși cert: nu există nicio dovadă că Iisus Hristos ar fi fost într-adevăr născut la finalul lunii decembrie, iar data consacrată sărbătorii acestui eveniment este „tradițională”: această sărbătoare este unul dintre cele mai vechi elemente ale tradiției creștine.

Încoronată cu titlul de „Sfântă” în practica ortodoxă și catolică, mai târziu renegată în mod faimos în timpul Reformei protestante prin doctrina „Sola Scriptura”, Tradiția este definită drept învățătura transmisă de Mântuitor prin viu grai apostolilor Săi, „care n-a fost consemnată în Sfânta Scriptură, [formând] un tezaur la fel de prețios ca și cel al Sfintei Scripturi”.2 Spre deosebire de Scriptură, Tradiția prezintă un caracter dinamic, primind cu timpul în zestrea ei o seamă de învățături și practici acceptate universal în Biserică, printre care se numără hotărârile sinoadelor ecumenice și definițiile dogmatice, canoanele, cultul divin și practica religioasă, arta religioasă și rolul ei în cult, dar și felurite mărturisiri de credință.3 Termenul „tradiție” necesită o nuanțare, întrucât se poate vorbi atât despre o „Sfântă Tradiție”, cât și despre „tradiție” (ce cuprinde și învățături, mărturisiri sau practici cu răspândire locală ori cu origini vagi, gnostice sau legendare) sau chiar despre „tradiții false” ce manifestă o spiritualitate contrafăcută „având la temelie o pietate sau evlavie cu totul exagerată a unora dintre creștini”.4

Deși gânditori ai Bisericii au afirmat de-a lungul timpului că Biserica discerne eficient între diferitele niveluri calitative și de autoritate ale Tradiției,5 din punct de vedere istoric pare că această delimitare a fost (și încă este) neclară, iar diferențele regionale și fracturile în tradiție au format fundamentul teologic al mai multor schisme și crize din interiorul Bisericii. În acest sens pot fi aduse drept exemple: schisma de la Sinodul din Calcedon din anul 451, perioadele iconoclaste, rezistența împotriva reformei patriarhului rus Nikon din anul 1666 (ale cărui îndreptări ale practicii ortodoxe alterate din Rusia au fost primite cu ostilitate drept niște alterări ele însele), dar și desprinderea comunităților ortodoxe alternative de stil vechi în secolul XX, în semn de respingere a îndreptării calendarului iulian, considerat de schismatici ca având o importanță prea mare pentru a putea fi modificat (și mai ales aliniat cu cel al creștinismului apusean).

Pe lângă nucleul învățăturii de credință și al practicii liturgice ce au rămas consecvente cu trecerea secolelor, tradiția (înțeleasă de aici înainte în sensul general) a dobândit, printre altele, și felurite scrieri mai mult sau mai puțin apocrife, lucrări ce evocă viața și lucrările sfinților, povestiri creștine moralizatoare și învățături ale marilor duhovnici începând cu Sfinții Părinți și până la duhovnicii contemporani. O parte dintre aceste lucrări s-au fixat, cu timpul, în viața liturgică, precum sărbătorile dedicate sfinților și evenimentelor istoriei creștinătății, iar unele s-au acumulat în diverse compendii sau colecții de literatură creștină destinate creștinilor râvnitori, precum Filocalia sau Patericul.

În ultimele secole, odată cu răspândirea tehnologiilor moderne de tipărire și cu generalizarea alfabetizării populației, producția de literatură religioasă a crescut și ea fulminant, iar tradiția scrisă – fie ea veche, medievală, modernă sau contemporană – a devenit mai accesibilă ca niciodată tuturor celor interesați. Această accesibilitate a făcut evidente pentru ochiul critic al cititorului contemporan aspecte cel puțin problematice, dacă nu chiar incomode cu privire la aceste scrieri: oricât de neplăcut ar fi să recunoaștem, tradiția scrisă a Bisericii, chiar și aceea larg acceptată și integrată deja în cult, prezintă numeroase provocări, de la relatări nefactuale sau anacronice până la istorisiri cu tâlc duhovnicesc al căror vădit scop de a produce emoție ajunge să alunece în contradicții șocante cu înseși atitudinile creștine promovate. Deși această realitate este studiată explicit în cursurile de bizantinologie, critica și dezbaterea deschisă pe marginea acestei tematici este rezervată și prudentă. În timp ce caracterul pedagogic, moralizator al acestor lucrări este limpede, unele prezintă trăsături și pasaje ce merită cu prisosință să fie catalogate drept veritabile derapaje.

Iată un prim exemplu în acest sens. Să presupunem următoarea situație ipotetică: un cetățean al unui oraș calomniază în public în mod repetat o personalitate locală. Deși aceasta îl roagă de mai multe ori să înceteze insultele, bărbatul nu se conformează, iar într-o bună zi asupra lui se abate o răzbunare năprasnică: îi sunt tăiate mâinile și picioarele. Această relatare foarte violentă este cuprinsă într-o colecție clasică de istorioare duhovnicești numită Limonariu sau Livada duhovnicească. Conform aceleiași povestiri, cea care săvârșește îngrozitorul gest asupra hulitorului ei este nimeni alta decât… Maica Domnului, „și asta fiindu-i dată […] cu multă îndurare”.6 Fiind foarte scurtă și de sine stătătoare, neîncadrată într-un context istoric relevant mai larg (cum sunt unele pasaje din Vechiul Testament adesea înfierate pentru violența lor), această povestire nu beneficiază de argumente ce ar putea-o ameliora: este pur și simplu o pretinsă relatare istorică în care „Maica Domnului” își mutilează pur și simplu un dușman care o hulea în public. O astfel de povestire așa-numită „folositoare de suflet” ratează grav ținta de a provoca o mișcare lăuntrică pozitivă pentru cititorul educat contemporan, iar „groaza evlavioasă” pe care a urmărit probabil să o stârnească autorul istorisirii se traduce pentru mulți oameni din zilele noastre într-un adânc dezgust față de povestea însăși sau față de mediile în care o astfel de poveste ar putea fi prezentată drept pildă.

Există, însă, și exemple „benigne”. O cunoscută intrare din Viețile Sfinților, cea a sfinților Varlaam și Ioasaf, prăznuiți la data de 19 noiembrie, este, de fapt, o adaptare creștină a vieții lui Siddharta Gautama, cel cunoscut ca Buddha.7 După ce a călătorit din India prin Persia, Arabia și Asia Mică, legenda lui Buddha se distinge clar în continuare și în această prelucrare creștină. Numele Ioasaf este, de altfel, o corupere a titlului religios în limba sanscrită atribuit lui Buddha, de „bodhisattva” – persoană pe calea deșteptării interioare.8 Conform acestei scrieri, Ioasaf este fiul unui împărat al Indiei, ce își petrece copilăria și adolescența ferit de lume, în luxul de la curtea tatălui său, după care cunoaște lumea oamenilor de rând cu toate necazurile ei și, după întâlnirea cu ascetul Varlaam, care îl convertește la creștinism, devine împărat în locul tatălui său, pentru ca în final să aleagă și el calea pustniciei. Iată, deci, o povestire creștină ce, privită din perspectiva istoricității, este falsă, având la bază chiar mitul fondator al cu totul altei religii, fiind cu atât mai problematică prin includerea ei în calendarul sărbătorilor creștine de peste an.

Un alt exemplu, de data aceasta mai cunoscut, poate fi găsit în povestea vieții Sfintei Maria Egipteanca. Amintită an de an ca parte din rânduiala ortodoxă a slujbei Canonului Sfântului Andrei Criteanul din Postul Sfintelor Paști, această relatare are toate elementele unei lucrări a cărei scriere nu a urmărit istoricitatea, ci mesajul și încărcătura simbolică. Maria Egipteanca este mai întâi arhetipul omului depravat – o prostituată bezmetică și cu totul nerușinată – ca mai apoi să devină arhetipul eroului creștin ce a înfrânt definitiv patimi grele printr-o pocăință susținută și totală. Celălalt personaj al povestirii, părintele Zosima, întruchipează tipologia creștinului altminteri râvnitor, dar ispitit de mândrie, căruia Dumnezeu îi oferă o lecție de viață care să îl smerească profund. Pe tot parcursul povestirii, autorul întrebuințează cu măiestrie metafore ce proiectează scene din Evanghelie asupra personajelor, Maria devenind o adevărată figură hristică în raport cu călugărul ce-i devine ucenic, iar interacțiunile dintre cei doi denotă o solemnitate ce rivalizează cu caracterul hieratic al scenelor din icoanele bizantine: „El i-a răspuns: […] «Gustă puțin din hrana pe care am adus-o aici.» […] Iar ea, atingându-se de linte cu vârful degetelor și luând trei grăunțe, le-a dus la gură și a zis: «Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzește nespurcată firea sufletului».”9 Această frumoasă poveste, atent construită și mustind de înțelesuri adânci, este totuși, privită din perspectiva istoricității, „o amplificare legendară în scopuri didactice” a vieții unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina. Deși admite caracterul ficțional al poveștii rezultate, în lucrarea sa, „Triodul explicat”, ieromonahul Macarie Simonopetritul consideră această prelucrare „justificată duhovnicește”.10

O altă adaptare, de data aceasta recentă, a unei tradiții scrise ne este la îndemână chiar într-o lucrare autohtonă. Mult-dezbătuta teologumenă despre vămile văzduhului pe care sufletul le parcurge după moarte, contestată drept o inovație de sorginte gnostică, dar susținută inclusiv de figuri precum Sfântul Seraphim Rose, numără 20 de probe în varianta originală, a „drumului Sfintei Teodora”.11 La începutul secolului XX, ieromonahul Nicodim Măndiță, prolific autor român de literatură religioasă, publică o variantă care cuprinde, în mod interesant, patru vămi adiționale, corespunzătoare unor patimi moderne. Astfel, în povestea „actualizată”, ultimele patru vămi pe care Sfânta Teodora le parcurge sunt: vama „idolatrizării și a credințelor demonice” (învățăturilor religioase eterodoxe), vama „sulimenirilor” (machiajului), vama fumatului și vama simoniei (perceperii de foloase bănești de către episcopi pentru hirotonirea candidaților la preoție).12 În pasajul despre vama fumatului, autorul construiește și un portret al demonilor păzitori ai acestei vămi, „grozavi și plini de fum și cu negură acoperiți, și toți erau cu lulele și cu tabachere”13. Este greu de crezut că Sfânta Teodora, care a trăit în secolul X, ar fi știut cum arată o tabacheră, cu șase secole înainte de sosirea tutunului în lumea veche, dar, din fericire pentru ea, demonii, văzând că este „femeie, s-au dezamăgit”,14 probabil pentru că părintele Măndiță nu aflase încă la momentul redactării că și femeile pot fuma. Această adăugire aproape comică demonstrează totuși atitudinea autorului față de această scriere: deși veche de secole, ea poate fi adaptată liber la nevoie, pentru că ceea ce contează, în fapt, nu este istoricitatea sau adevărul ei verificabil, ci mesajul moralizator și impactul emoțional.

Iar exemplele pot continua: pălmuirea ereticului Arie de către Sfântul Nicolae este o invenție târzie, deși a fost redată chiar și în iconografie,15 iar numărul celor 14000 de prunci uciși de Irod, prăznuiți la 29 decembrie (oricum deja puternic exagerat) apare drept 64000 în tradiția siriană și chiar 144000 în alte tradiții medievale.16 Din nou, caracterul pedagogic și intenția de a impresiona sunt evidente, însă compromisurile alese pentru a obține acest efect sunt inacceptabile pentru exigențele zilelor noastre, putând fi încadrate în deja celebra categorie-etichetă fake news.

Până acum, Biserica nu a tranșat această problematică și nu s-a delimitat ferm de toate inadvertențele care au fost absorbite de tradiție prin a le numi răspicat ca atare. O astfel de tentativă ar fi, de altfel, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Încercările de a separa informațiile factuale de ficțiune tind să sărăcească aceste povestiri de substanță, deoarece pasajele „improbabile” sunt totuși esențiale nu doar pentru narațiune, dar și pentru înțelesul simbolic,17 iar o privire asupra lor exclusiv prin lupa științei raționaliste riscă să aducă puțină valoare în final. Un astfel de demers s-ar putea dovedi chiar inutil, întrucât aceste tradiții ar trebui înțelese și din perspectiva oamenilor din trecut în raport cu experiența vieții, în care însuși conceptul de adevăr precis, matematic sau istoric era mai degrabă irelevant, dacă nu chiar inexistent. Pe atunci, „[viața] era înțeleasă ca o scenă a acțiunii, nu ca un depozit de obiecte”, în care „povestea sau drama era trăită ca o experiență subiectivă derulată la nivelul conștiinței fiecărei persoane vii”,18 iar această optică este adesea străină omului modern deprins cu o gândire prin excelență materialistă și reducționistă.

În timp ce unele elemente ale tradiției religioase ridică pe bună dreptate semne de întrebare, altele vorbesc totuși despre un sens al vieții și o dimensiune metafizică a căror cercetare nu merită abandonată. Odată cu noile exigențe ale ultimelor generații, în jurul istoriei și sensului tradiției religioase ar trebui să se contureze un discernământ actualizat, informat de o dezbatere sinceră și echilibrată. Scopul acestei dezbateri nu ar trebui să fie știrbirea tradiției de substanță, și cu atât mai puțin desființarea ei, ci găsirea unor moduri de înțelegere care să o facă inteligibilă celor care reneagă cu totul religia organizată din dorința de a evita subscrierea într-o tradiție coruptibilă sau anacronică. Iar necesitatea găsirii acestui discernământ crește odată cu riscul ca foamea de sens a generațiilor tinere să se transforme, încet, într-o foamete.

NOTE

  1. Damick, Andrew Stephen, „No, Christmas is Not Pagan. Just Stop”, Ancient Faith, disponibil la https://blogs.ancientfaith.com/asd/2018/12/05/no-christmas-is-not-pagan-just-stop/.
  2. Todoran, Isidor, „Dogmatica ortodoxă: manual pentru seminariile teologice”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 62.
  3. Ibid., p. 63.
  4. Ibid., p. 64.
  5. Ibid.
  6. Moshu, Ioan, Limonariul sau Livada duhovnicească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, Capitolul 47, „Minunea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împotriva măscăriciului Gaian, care a hulit-o la teatru”, p. 71.
  7. Mershman, Francis, „Barlaam and Josaphat”, Catholic Encyclopedia, 1913, disponibilă la https://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_(1913)/Barlaam_and_Josaphat.
  8. Ibid.
  9. Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, doxologia.ro, disponibilă la https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-maria-egipteanca.
  10. Makarios, Ieromonah, Triodul explicat: mistagogia timpului liturgic, trad.: diac. Ioan I. Ică jr., ediția a III-a, editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 353.
  11. Pantelimon, Arhimandrit, „St. Theodora’s Journey Through the Aerial Toll-Houses”, Eternal Mysteries Beyond the Grave, Holy Trinity Monastery, Jordanville, 1996, p. 69-87 disponibilă la http://orthodoxinfo.com/death/theodora.aspx.
  12. Măndiță, Nicodim, Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor, Editura Agapis, București, 2005, pp. 42-46.
  13. Ibid.
  14. Ibid.
  15. Florescu, Ioan-Florin, „Jurnal scoțian”, „Sfântul Nicolae NU l-a pălmuit pe Arie. O născocire care nu face cinste pomenirii Sfântului Ierarh”, disponibil la https://ioanflorin.wordpress.com/2022/12/06/sfantul-nicolae-nu-l-a-palmuit-pe-arie-o-nascocire-care-nu-face-cinste-pomenirii-sfantului-ierarh/.
  16. Holweck, Frederick George, „Holy Innocents”, Catholic Encyclopedia, 1913, disponibilă la https://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_(1913)/Holy_Innocents.
  17. Palmer, James T., Early Medieval Hagiography, Arc Humanities Press, Leeds, 2018, p. 65.
  18. Peterson, Jordan B., 12 Reguli de Viață: un antidot la haosul din jurul nostru, Editura Trei, 2018, p. 70.

Imagine: Pixabay


Mai multe despre: , ,
image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Petru Dimitriu este inginer software într-o corporație de talie globală și cadru didactic asociat la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași pentru al șaselea semestru. Interesat de curentele intelectuale contemporane și filosofia culturii tehnice, este un căutător de sensuri și înțelesuri profunde în lucruri ce ar putea fi ușor trecute cu vederea ca fiind banale.

7 comentarii la „Tradiția Bisericii, între duhovnicie și derapaje”

  1. Domnul Dimitriu trebuie incurajat. Cercetarea dumnealui este una minutioasa si de apreciat data fiind pregatirea dumnealui. Criteriile de analiza pe care le postuleaza sunt totusi „de neacceptat” ca sa il citez. Este de neacceptat sa crezi ca poti interveni deconstructivist, demitizant, istoricist in viata Bisericii si sa crezi ca ii faci un bine acesteia. E de asemenea o fantezie sa crezi ca poti separa grâul de neghină si ca aceste gesturi de sanitație reprezintă o benefică aducere la zi a Tradiției. Apropos, atenție la definirea Tradiției! Manualul lui Zagrean e totusi o sursa prea modesta pentru un Inginer cu aspiratiile autorului de mai sus!

  2. Data Nasterii lui Hristos a fost dedusa din detaliile nasterii Sf Ioan Botezatorul. Au fost corelate vizita Maicii Domnului la Elisabeta cand aceasta era insarcinata in 6 luni (iar cea dintai primise vestea de curand) cu momentul slujirii Sf Zaharia la templu, care, conform Vechiului Testament, era undeva in septembrie. De aici si Bunavestire in martie si Nasterea Domnului iarna.

    Apreciez cunostintele autorului legate de vami, semn ca a cercetat cat de cat subiectul. Ma refer la pozitia Sf Serafim Rose.
    Sf Sofronie de la Essex spune, citat de mitropolitul H. Vlachos in „Cunosc un om in Hristos”: „vamile sunt patimile care sufoca sufletul la iesirea din trup” (am citat din memorie).
    Intr-adevar, e posibil ca unii sa se impiedice de cele invocate in text, dar cres ca sunt binevenite orice alte comentarii edificatoare…

  3. Regret dar e un articol tipic userist, deșteptăciune IT istică ce nu înțelege esența simbolică și metaforică a unor lucruri din Tradiție pe care le demitizează cu acribie, aroganță și aplomb

    Aura misterioasă, sfătoasă dar mistică și sapiențială a textelor arhaizante ale părintelui Măndiță este redusă la o discuție meschină despre tabacheră cam la nivel caramitrian. Problema e că ITiștii lu pește sunt obsedați oricum de trafalet, veștminte aurite. Iar acuitatea numerică o dă in bară când intelegi statutul profund simbolic al cifrei de 144.000. Mă rog, cine vrea să rumege istoricisme și textualisme oricum le va rumega nu din lipsă de acuratețe, ci din lipsă de har. Măndiță a schimbat mai multe inimi decât autorul acestui articol, și autorul ar face bine să isi facă misiunea lui dacă se crede mai pregătit să ducă intre ITiși cuvântul lui Dumneseu in loc să atace o Tradiție verificată care cel puțin in Răsăritul ortodox a ținut poporul sănătos la cap, spre deosebire de neoprotestantismul occidental degenerat in 3 generații in haosul spiritual actual, dovadă clară despre ce inseamnă deșteptăciunea care vrea ea să modifice tradiția milenară pornind de la idiosincrazii de intelectual superior chemat să ilumineze prostimea.

    Cât privește interpretarea Limonariului, autorul nu înțelege că sacrul trece de moralisme ieftine ale societății de hippsteri indignați, vai de mine că Maica Domnului pedepsește un om etc.. Nu e așa: narațiunea aceea indică in grozăvie un adevăr brutal pe care moralismele spălățele dorite de hippsterii finuți nu il pot capta, și anume că sacrul arde, nu e de joacă cu el și că blestemul și l dă omul singur, nu Maica Domnului căci omul se expune singur nenorocirilor prin aroganță , deșteptăciune, trufie când se îndepărtează de Dumnezeu.

    Până la urmă abordările astea neoprotestante demitologice o să ducă fix unde au dus in America: la secularizarea totală a vieții, lucru oprit in ortodoxie tocmai de faptul că ortodoxia nu face compromisuri cu deștepții textualiști care vor să radă tot, să dea upgrade și să progreseze, ca și cum sacrul ar fi un program pe computer reinițializabil .

    o mare greșeală făcută de occidentali, upgradismul demitologistic a distrus creștinismul lor neoprotestant care a devenit o puzderie de secte care mai de care mai dășteaptă: socialiști, ecologiști, elgibitiști , toti superupgradați și superibiliți textual etc.

    deci thanks but no thanks, caramitrismele fie ele bine intenționate duc la lucruri mai grave decât problemele de la care pornesc.

    1. Ceea ce cred ,este faptul că în Sf Scriptura nu scrie nicăieri despre vămi, eu sunt ortodox și respect intru totul învățătura Mântuitorului Hristos ,dacă El că Dumnezeu nu a spus nimic despre aceste vămi ,atunci cert este să nu crezi așa ceva.Doamne ajuta.

  4. Naștere lui Hrisos a fost profețită cu sute de ani înainte.
    Profetul Isaia a trăit în secolul 8 înainte de Hristos și este supranumit „evanghelistul Vechiului Testament” El a primit de la Dumnezeu vestire cu privire la mai multe adevărurile legate de venirea și de persoana și de lucrarea lui Hristos.
    Iată ce înseamnă un text inspirat de Dumnezeu! Iată câte însușiri ale lui Hristos ne sunt arătate în 2 versete care la prima vedere par obișnuite:
    1.Mesia va veni pe lume în stare de prunc deci cu trup omenesc ca al nostru, nu ca înger
    2. Acest prunc are calitatea de Fiu Ceresc
    3.Este atotputernic. Tot ce vrea poate să îndeplinească
    4.Este Îngerul de mare Sfat și Sfetnicul Minunat, adică se află în unire totală cu Dumnezeu. Nu este nicio distanță între El și Dumnezeu
    5.Este Dumnezeu după ființă și de aceea este atotputernic și biruitor. Nu poate fi învins de nimeni și nimic, nici măcar de moarte.
    6. Este Dumnezeul păcii veșnice și totale. Nimeni nu va mai putea porni război împotriva Lui
    7. Este Stăpânul veșniciei
    8. Va veni din sămânța lui David
    9. Este Unicul judecător care lucrează dreptatea veșnică.
    „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.
    Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia 9, 5-6)
    Dacă am avea mintea deschisă în aceste zile de sărbătoare am putea primi și noi părticele din adevărurile primite de Sfântul Profet Isaia.
    Iar dacă am avea și inima deschisă am putea trăi măcar mici raze de viață și de bucurie din aceste adevăruri.
    Mare este înălțimea tainică a Sfintei Scripturi pentru cine se apropie de ea cu mintea și cu inima curată.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.