Anxietatea de performanță în context muzical reprezintă un răspuns emoțional intens și adesea negativ, manifestat sub forma sentimentelor de neliniște, tensiune și incertitudine care însoțesc prezentările publice ale muzicienilor. Este o emoție comună, dar complexă, care poate influența modul în care muzicianul se simte și interpretează în timpul unei reprezentații în fața publicului sau a unei audiții critice.
Există, cu precădere în aria celor ce nu activează în aria muzicală, tendința de concentrare asupra genialității compozitorului și amplorii contribuției sale la patrimoniul cultural muzical, și nu asupra calităților orchestrei sau ale interpretului, care asigură transmiterea lucrării muzicale către public.
În calitatea ei de artă, muzica încearcă să exprime idealurile către care tindem sau realitatea metafizică a prezentului într-un limbaj ne-rațional, al emoțiilor. Iar muzica rock, un gen cu un pronunțat caracter masculin, răspunde sensibilităților unui războinic întru cuvânt, fiind un gen muzical al barzilor moderni, al rebeliunii și al frondei.
La finele secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, în lumea muzicii clasice a luat naștere o superstiție care profețea că cea de-a noua simfonie va fi fost și ultima a oricărui compozitor […] „Cel ce vrea să depășească acest prag, trebuie să moară. Pare ca și cum ceva ne este rezervat în cea de-a Zecea, ceva ce încă nu este cazul să cunoaștem, ceva pentru care nu suntem pregătiți. Cei ce au scris o a Noua Simfonie s-au apropiat prea mult de viața de apoi.”