filozofie

„Meridianul Sângelui” și universalitatea violenței

În filosofia lui Aristotel, violența este forța exercitată împotriva naturii esențiale a lucurilor, împotriva substanței lor. Noi știm că Aristotel a fost promotorul unui sistem filosofic numit esențialism, care implică existența a priori a unei esențe, a unei substanțe (în limbajul modern, i s-ar spune natură, deși noi nu suntem […]

Zgomot despre liniște

Discursul despre liniște face un deserviciu conceptului, fiindcă orice discurs e ne-liniște. Gândirea liniștii e, de fapt, opțiunea pentru evitarea ei. Pentru a fi în liniște, trebuie să nu te gândești la nimic. Liniștea e o matrice particulară în care privitorul poate să estimeze paradoxurile infinitului. În starea de liniște rezidă depărtarea care apropie, anihilarea care generează și imposibilul necesar.

Teoria Ternarului lui René Guenon – Ascendent și Descendent, cât și influența lui filioque

Eseul de față tratează natura metafizică a ternarului, înțeles, pe de-o parte, ca ternar „profan”, în despărțirea tripartită specifică Estului, și ca ternar „sacru”, înțeles în sens creștin, pe linia de interpretare a lui René Guenon. Deși intuiția acestuia asupra naturii sacralității Treimii creștine este valoroasă, luminând mai ales asupra diferenței de natură dintre aceasta și cea estică, cât și asupra relației dintre ele, restul cărții sale pare să se lovească de o piedică, iar această piedică îl obligă să vorbească despre Treime într-o stranie interpretare profană.

Are „Elegia lui Gray” vreun sens?

În eseul său celebru, „Despre denotare”, Bertrand Russell introduce o nouă perspectivă asupra sintagmelor denotative menită să răspundă problemelor întâmpinate de teoriile concurente ale contemporanilor săi, Gottlob Frege și Alexius Meinong. Spre deosebire de aceștia, care vedeau sintagmele denotative ca făcând referire în mod obligatoriu la un denotat, Russell susține că ar trebui să abandonăm acest punct de vedere.

Paul J. Griffiths: Scrisoare către cel care aspiră la o viață intelectuală

Viața intelectualului este singuratică, anevoioasă și de obicei precară din punct de vedere material; nu te aventura într-o astfel de viață dacă speri la mai mult de atât. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că vocația intelectuală este cel mai important lucru din câte există: nu este. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă ai în tine chiar și cea mai mică urmă de dispreț sau compasiune pentru cei lipsiți de capacități intelectuale: nu ar trebui să ai. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că te va face un om mai bun: nu o va face. Aventurează-te în această viață dacă, și numai dacă, nimic altceva nu-ți pare cu putință.

Agnes Horvath: Alchimie politică – pericolele și tentațiile transformării întru perfecțiune

O existență vidată este acumularea de suflete accidentale, acelea care există fără o audiență, reflecție, figură ori formă autentice, și care se concentrează în diferite conglomerate în timp și spațiu. Dar morții care viețuiesc sunt diferiți de cei în viață, ale căror suflete sunt în unitate cu sinele și corpurile lor. Această stare defunctă, manifestă în timp ce entitatea viețuiește, se mișcă și simte, este fără dubiu relativă la o varietate de noi circumstanțe și considerații și, pe cale de consecință, permite o mai mare larghețe celor ce vor să le folosească precis și informat. Una dintre aceste utilizări este convocarea morților vii prin magie ori tehnologie. Acest lucru se întâmplă cu atât mai ușor cu cât natura sufletelor accidentale este aceea că ele sunt în flux, lesne canalizate, adunate și amplificate în măsura în care nu există un corp căruia să-i reziste.

Este autentică o ortodoxie scolastică?

Învățătura creștină despre acest Adevăr unic, transcendent poate fi exprimată făcând apel la diverse curente filozofice, dar ale căror instrumente nu pot niciodată să o exprime în integralitatea sa infinită și nu pot delimita clar de fiecare dată între păreri distincte asupra acesteia.

Ce mai putem spune azi despre vocație?

Concluzia acestor considerații este că, dacă la întrebarea „De unde știm că domeniul x este vocația noastră?” aveam până acum un răspuns dat de sistemele religioase de referință și de încredințarea divină, contextul în care ne aflăm în prezent este unul în care pilonii normativi care susțineau noțiunea de vocație s-au surpat, iar tot ce a rămas este o umbră palidă a procedurilor, comportamentelor și dorințelor.

A-ți căuta vocația înseamnă a te cunoaște fără complezență

Cred că a-ți căuta vocația înseamnă a te cunoaște fără complezență: trebuie să fii capabil de introspecție și obiectivare, de trasarea propriilor limite – dacă vrei să le depășești – dar și de înțelepciunea care te face să accepți, încă de tânăr, că nu poți face orice, după bunul plac, ci doar acele operațiuni pentru care ai dobândit o competență efectivă.

Critica revoluției la Hegel

Încearcăm să surprindem critica revoluției efectuată de Hegel în Fenomenologia Spiritului (1807) în segmentul intitulat Libertatea absolută și Teroarea. Rezultatele noastre indică, rezumativ, că ținta lui Hegel este dublă: 1. filosofia lui Rousseau și 2. politica lui Robespierre. Hegel dezvăluie în fond unitatea teoretico-practică a Revoluției Franceze identificând critica voinței generale cu critica terorii, adică teoria revoluționară cu praxis-ul revoluționar.