Dar adevărul nu se dă cu forța și fiecare își poate găsi un acces. Prin creația geniului putem să ne bucurăm și noi căci geniul ne împrumută ochii lui să vedem ce nu vedem cu ochii noștri (Schopenhauer). Dacă nu ești geniu poți să te bucuri de geniu: de Simfonia Eroica, de pictura lui Vermeer sau de Hagia Sophia.
Deși deloc surprinzător pentru stilul literar al lui Nietzsche, descrierea și — mai ales — denunțarea adevărului ca metaforă pluristratificată, realizată printr-un limbaj el însuși bogat metaforic, creează un efect deopotrivă captivant, contrastant, ironic și, pe alocuri, deliberat derutant.
Nu poți propriu-zis obiectualiza nimic, decât în plan ideal, în minte, în idei, în constructe lingvistice. Totul e subiectiv pentru că orice obiect real e în continuă transformare, erodare, mișcare.
În concluzie, nu există nici un motiv să decretăm istoria ca sfârșită în sens kojèvian. În plan politic, când asertăm „imposibilitatea universalului pozitiv ca stat universal” nu spunem că nu se va construi ceva de tipul statului universal, ci asertăm imposibilitatea utopiei ca utopie.
Identificarea fictivă cu o poziție anume, cu o instanță anume sau cu un profil generic exprimă disocierea de planul experienței sensibile propriu-zise.
ANTROPOMAHIA § 1. Conceptul recunoașterii. Hegel descrie conceptul recunoașterii (Anerkennung) prin reciprocitate. Când vorbim despre o conștiință avem deja două conștiințe, intersubiectivitatea efectivă sau Spiritul: aproprierea cognitivă de sine mediată de aproprierea recognitivă a celuilalt. Conceptul recunoașterii dezvăluie pe fiecare ca mijloc pentru altul și scop pentru sine. Tot ce […]
În aparență atât de familiar nouă, aspect imanent al universului și vieții trăite deopotrivă, timpul se dovedește, în fapt, un concept extrem de dificil de definit.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.