Studiul de față se dorește a fi, în prima parte, o sinteză documentară legată de înființarea Poliției Politice din România comunistă (Securitatea), analizând structura, funcționarea, strategiile și limbajul utilizat în documentele oficiale de către organul de represiune. A doua parte a studiului de față se concentrează pe portretul unui fost torționar comunist, așa cum reiese acesta din spovedania relativ oficială a respectivului fost torționar.

Strategiile şi „limba” Securităţii

Istoricul Marius Oprea a antologat şi comentat cîteva dintre documentele cele mai importante legate de crearea, structura şi funcţionarea organului de represiune în România comunistă, în lucrarea sa Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1948-1989). Marius Oprea vorbeşte în primul rînd de „ocupaţia sovieto-comunistă” care a fost determinantă pentru naşterea Securităţii, instituţia de represiune din România fiind concepută ca „instrument al terorismului de stat” (Oprea, 2002, p. 12) în virtutea dogmei dictaturii proletariatului. „Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politică în regimul totalitar comunist din România arată că brutalitatea a fost ridicată la rang de politică de stat, în numele «luptei de clasă» şi a provocat un reflex de lungă durată, o «banalizare» a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului poliţiei politice” (Oprea, 2002, p. 14). Scopul era inculcarea şi menţinerea fricii în rîndul populaţiei, intimidarea acesteia şi administrarea fricii în mod ramificat şi procentual. Securitatea a apelat la brutalitate fizică extremă în prima etapă a funcţionării sale (1948-1964), optînd apoi, în cea de-a doua perioadă (1964-1989), pentru o formă insidioasă de persuasiune pavloviană, chiar dacă şi în această perioadă au mai existat destule cazuri de agresiune fizică asupra opozanţilor regimului comunist. Dacă în prima etapă au fost majoritari securiştii „lumpenproletari” – mercenari, unii analfabeţi, activînd ca schingiuitori frenetici (Oprea, 2002, p. 137) –, cea de-a doua etapă a fost dominată de securistul cu studii, care se dorea a fi un intelectual. Dar chiar şi în prima etapă, în anii 1952-1953, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej şi conducătorii Securităţii au avansat ideea calificării, specializării şi ridicării nivelului intelectual al angajaţilor organului de represiune; aceasta era o măsură care urmărea să reducă numărul lumpenilor existenţi, obligaţi şi sfătuiţi să-şi completeze studiile; cursurile durau zece luni şi pregăteau în ştiinţe politice, limbi străine, instrucţie, transmisiuni, tehnică de luptă etc. Pînă în 1948, cînd a fost creată Securitatea şi investită cu puteri discreţionare, nu a existat un vid de teroare, întrucît a funcţionat, chiar dacă nu impecabil, o pre-Securitate, o fostă Siguranţă reformată şi infiltrată de agenţi sovietici, comunişti români şi mercenari.

În momentul înfiinţării, structura Securităţii era destul de impresionantă; ea cuprindea zece direcţii cu ţintă clară, care monitorizau toată ţara din punct de vedere sociopolitic, după cum urmează: Informaţii, Contrasabotaj, Contraspionaj în închisori şi Poliţie, Contraspionaj în forţele armate, Anchete penale, Protecţia ministerelor, Tehnică, Cadre, Politica Partidului, Secţia Administrativă; pe lîngă aceste direcţii principale funcţionau secţii secundare, specializate pe interceptare, filaj, supraveghere. Schema Securităţii cuprindea treisprezece direcţii regionale strategice; numărul ofiţerilor activi a fost iniţial de două, trei mii, dar acesta s-a dublat şi triplat în anii următori. Pentru a fi stimulaţi, securiştii aveau salarii uriaşe (cadrele de conducere aveau salarii de cinci ori mai mari decît lucrătorii obişnuiţi) şi beneficiau de diferite tipuri de cartele pentru produse. În timp, numărul direcţiilor a sporit atît la nivel structural, cît şi regional. În 1949, adiacente Securităţii, sînt create trupele de Securitate, care angrenau în structurile lor cîteva zeci de mii de militari.

Din punctul de vedere al istoriei sale, în prima fază a epocii Ceauşescu, în 1967 şi 1968, Securitatea este parţial perturbată de atacul lui Nicolae Ceauşescu împotriva regimului Gheorghiu-Dej şi a ministrului de interne (funcţionînd din 1952) Alexandru Drăghici; primul era pe post de „tată” care trebuia ucis simbolic şi ideologic, cel de-al doilea, pe post de „frate” rival. Pretextul îl constituie cazul lichidării liderului comunist (intelectual) Lucrețiu Pătrăşcanu, considerat a fi un abuz al regimului Gheorghiu-Dej: pe baza lui, Ceauşescu încearcă să îşi construiască imaginea internă a unui lider reformator. În a doua fază a epocii Ceauşescu, Securitatea a fost modernizată, ea primind însă un şoc important la nivelul conducerii atunci cînd Ion Mihai Pacepa (adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii externe din Ministerul de Interne) a decis să rămână în Occident în 1978, deconspirînd structura şi scopurile Securității ca instituţie de represiune. Din pricina aceasta, Ceauşescu a reorganizat-o ulterior într-o formă dură, amintind de anii ’50, acordîndu-i un statut special, omnipotent. În ultima fază a perioadei Ceauşescu, numărul lucrătorilor din Securitate ajunsese la 15.000, aceştia folosindu-se de numărul impresionant de 137.000 de informatori activi – ceea ce reprezenta o creştere spectaculoasă faţă de vremurile de început ale Securităţii, cînd instituţia funcţiona prin 3000 de lucrători şi 42.000 de informatori. În anii ’70 a început să crească numărul colaboratorilor intelectuali, instituţia Poliţiei politice renunţînd la colaboratorii de origine rurală; tot în această perioadă, Securitatea a renunţat la recrutarea prin constrîngere şi şantaj, făcînd apel, în schimb, la sentimentul patriotic, în pas cu naţionalismul ceauşist. S-a apelat la trei tipuri de legături: informatorii clasici, colaboratorii (persoane de sprijin care nu practicau delaţiunea, dar ajutau Securitatea) şi rezidenţii – gazde ale caselor de întîlnire între ofiţerii de Securitate şi delatori.

În cele ce urmează voi analiza la nivel de mentalitate strategiile şi scopurile Securităţii, aşa cum transpar acestea direct sau indirect din discursurile capilor săi. Voi remarca, pentru început, că în toate documentele legate de activitatea Securităţii apar în mod tendenţios cîteva verbe dirijate împotriva „duşmanilor poporului”: acestea sînt „a zdrobi”, „a reprima”, „a desfiinţa”, „a demasca”, „a nimici”, „a lichida”, „a stîrpi”, „a da de pămînt” (ultimul utilizat pentru a împuşca). Ministrul Teohari Georgescu declara în 1949 că „Securitatea este organul care izbeşte” (Oprea, 2002, p. 74), dorind să prevină scăpările şi lipsurile instituţiei pe care o conducea. „Se va lovi fără milă”, reia ideea acelaşi ministru la o conferinţă din 28 februarie 1950, „Fiindcă noi dacă avem legea, după cum am discutat astăzi, vom da lovituri” (Oprea, 2002, pp. 120, 131). Trei ani mai tîrziu, anchetat el însuși şi acuzat că nu a fost vigilent în ura sa de clasă, Teohari Georgescu declara că a condus „un aparat la început tînăr, care a crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mîna Partidului, plin de ură împotriva duşmanului, devotat Partidului, clasei muncitoare. Fără ură de clasă, nu aş fi putut munci la crearea unui astfel de aparat” (Oprea, 2002, p. 256).

Frenezia bătăliei împotriva „duşmanilor poporului” este reluată contrapunctic la aceeaşi conferinţă din februarie 1950 de către Gheorghe Pintilie (pe numele său real, Pantiușa Bodnarenco, agent sovietic), figură patibulară de securist carierist, asasin al lui Ştefan Foriş (fost lider al Partidului, rival al lui Gheorghiu-Dej): „să ne întărim, să putem da lovituri duşmanului cît mai puternice, poate întreit” […] „Nu putem spune că s-a terminat lupta, dacă am vorbit că am dat puternice lovituri duşmanului, putem să spunem că abia începem acum să dăm lovituri mai puternice. Duşmanul abia acum este turbat […]”; „Partidul a hotărît să lovească cu toată puterea şi trebuie lovit cu toată puterea” (Oprea, 2002, pp. 133, 160). Chiar şi numai privind în interiorul Securităţii, Pintilie descoperă omniprezenţa inamicului, drept care propune un soi de harakiri cu posibil efect sanificator: „Avem o serie de slăbiciuni de care trebuie să ne debarasăm, trebuie să le scoatem cu fierul roşu din organismul nostru” (Oprea, 2002, p. 133).

O altă parte a discursului lui Gheorghe Pintilie se centrează pe necesitatea aplicării agresiunii fizice asupra „duşmanului poporului”, dar nu în mod sadic, fără discernămînt, ci organizat: acesta trebuie lovit „cu toată ura”, dar disciplinat. Din cauza aceasta, securiştii înşişi trebuie să fie nişte purificaţi care se curăţă mai întîi pe ei înşişi: „să scoatem tot ce este străin de organele noastre, organele noastre are sarcini mari, specifice, trebuie să luptăm şi să scoatem tot ce este putregai” (Oprea, 2002, p. 146). Vigilenţa este văzută ca igienică, fiindcă îl face pe securist să se autoreeduce: „Nu urmăresc să facem Securitate în Securitate dar [vorbesc] cu scopul de a ajuta pe tovarăşi, de a scoate tot ce este putregai la noi” (Oprea, 2002, p. 161). Pe de o parte, Pintilie critică abuzul de arestări şi anchete (al unor oameni nevinovaţi), dar pe de altă parte, indică acţiunea necesară de încarcerare a „duşmanilor”, fără de care Securitatea nu şi-ar mai avea rostul: „Partidul a hotărît să facem colonii de muncă, să spunem lagăre, colonii de muncă, detaşamente de muncă, încă nu s-a găsit forma, rămîne de frămîntat, ca să dăm şi politiceşte just şi poate peste o săptămînă-două noi o să avem lagăre, aşa cum e fixat acum, colonii de muncă. Noi pe cineva trebuie să băgăm, n-o să fie goale!” (Oprea, 2002, p. 148).

Cel mai emblematic şi expresiv prin grotescul său, dar şi prin logica interioară pe care Pintilie o caută şi o găseşte, este portretul informatorului, unealta securistului, o unealtă tăioasă (înrudită, după cum se va vedea, cu briciul ori strungul), dar vie, un om-unealtă: „fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte, însă la Securitate care este scula noastră? Am spus că avem şi noi o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sînt informatorii noştri, să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de-a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori – şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult” (Oprea, 2002, p 134). Grijuliu faţă de racolarea şi prelucrarea informatorului, Pintilie intuieşte că securistul fără informator ar fi lipsit de mîini şi picioare, ar fi adică un handicapat. De aceea, el insistă pe rolul de „sculă” al informatorului, respectiv de „sculă vie”: „la frizer este sculă moartă, la strungar la fel, la noi este sculă vie, trebuie să-i dăm mai multă atenţie” (Oprea, 2002, p. 151).

În paranteză fie spus, foarte interesante în cadrul documentelor inserate în Banalitatea răului sînt textele teoretice provenite din Arhiva Securităţii, în legătură cu funcţionarea acesteia. Recrutarea informatorilor, de pildă, este un text conceptual încă din 1948: să fi avut Securitatea strategi şi teoreticieni români sau textul respectiv era o traducere a unui document similar al NKVD-ului sovietic? Să fi fost o moştenire conceptuală de la fosta Siguranţă, căreia comuniştii i-au schimbat doar denumirea instituţiei, preluîndu-i destule caracteristici? În orice caz, pe parcursul anilor următori de la înfiinţarea Securităţii, directivele legate de reţeaua informatorilor şi funcţionarea acesteia vor fi tot mai precise şi nuanţate. Cei care au întocmit aceste texte, precum şi rapoartele ulterioare, insistau să fie exacţi, „ştiinţifici”, un fel de „hermeneuţi” ai Poliţiei secrete şi politice din România comunistă. Căci textele acestea rîvneau să semene cu niște „table ale legii”.

Un alt moment-cheie în discursul lui Gheorghe Pintilie este lauda Securităţii văzută ca supragîndire, ca intelect desăvîrşit: „Tot organul nostru este un creier curat, nu avem nici un os, nimic. Noi sîntem creier şi trebuie aşa gîndit” (Oprea, 2002, p. 150). În această formulă, elogiul intrinsec al securistului sugerează că acesta ar putea fi un fel de supraom („nu avem nici un os”, s. m.). Finalul demonstraţiei se doreşte a fi revelatoriu şi autotriumfal: „noi sîntem creierul de sus pînă jos” (Oprea, 2002, p. 151).

La aceeaşi conferinţă din februarie-martie 1950, maiorul Gheorghe Petrescu afirmă dorinţa de disciplină, ordine şi transformare a sistemului concentraţionar într-un fel de Tabel Mendeleev, fiind criticat haosul arestărilor dezorganizate: „nici azi n-am reuşit să punem în ordine cu ţinerea arestaţilor pe ţară, nu ştim nici azi cine a fost arestat, cine a rămas nearestat, care este situaţia lor, datorită faptului că la început s-a lucrat anarhic” (Oprea, 2002, p. 172). Nu este vorba de o autocritică oarecare a capilor Securităţii, ci de realitatea concretă a faptului că organul de represiune funcţiona defectuos la nivel de autocontrol riguros. Mai departe intră în scenă generalul-maior Alexandru Nicolski (pe numele său real, Boris Grunberg), artizan, printre altele, în acei ani ai brutalei reeducări studenţeşti (prin tortură fizică, psihică, morală) de la Piteşti. „Trebuie să facem mai bine şi mai repede” (Oprea, 2002, p. 190), lansează acesta, adică represiunea să devină impetuoasă şi să prindă viteză. „Trebuie să ducem o acţiune ofensivă, nu să stăm cu mîinile încrucişate şi să prevedem, fără greşeli, acolo unde va încerca să acţioneze duşmanul. Şi trebuie să lucrăm informativ, nu cu mîinile încrucişate” (Oprea, 2002, p. 191). Nicolski recunoaşte şi alte slăbiciuni ale Securităţii, de pildă birocratismul, dar încheie anunţînd viabilitatea şi vivacitatea organului de represiune, într-o formulare orgolioasă: „A început să ne mănînce rugina birocratismului. Aparatul nostru nu poate fi mîncat, însă acesta este un aspect” (Oprea, 2002, p. 191). Securitatea nu poate fi “mîncată” – iată aici o formulare exactă, întrucît organul de represiune era şi rîvnea să fie o instituţie canibalică, ingurgitîndu-i pe ceilalţi.

Cu acelaşi prilej ia cuvîntul şi un teoretician al Securităţii, colonelul Guţan, care proiectează în duşmanii poporului un monstru multiform și chiar anamorfotic: „Acesta este obiectivul nostru principal, general, pe acesta trebuie să-l urmărim. Lichidarea duşmanului sub toate formele şi aspectele lui” (Oprea, 2002, p. 198). Ca retor ce se doreşte a fi şi inspirat, Guţan ţine o pledoarie pentru discernămînt şi pentru impetuozitate. Citatul care urmează este lung, dar ilustrează perfect tînjirea securiştilor de a discuta ori chiar de a polemiza cordial, de parcă organul (structura) care îi patrona ar fi fost o instituţie spirituală: „Ţin să reamintesc tovarăşilor, a intra în Securitate, a purta epoleţi albaştri, a fi investit cu puteri de a urmări, a cerceta, de a trimite în judecată oameni, de a aresta, de a priva pe alţii de libertate sînt lucruri extrem de importante. Cine ne încredinţează acest drept? Clasa din care facem parte, Partidul nostru ni l-a dat, Guvernul. Pentru ce? Pentru ca acest drept să fie îndreptat împotriva duşmanului de clasă. Este un drept care cere multă gîndire, adîncire. Este un drept pe care trebuie să ştii să-l mînui cu multă abilitate. Este ca un ascuţiş, cu acest drept jucăm ca pe un vîrf de ascuţiş” […]. „Însă atunci cînd am judecat bine o situaţie, atunci ni se cere să mai avem şi altă calitate, hotărîre în execuţie, fără şovăială. Lovituri crîncene împotriva duşmanului pe care l-am precizat bine, fără milă, şi să-l lovim aşa ca să nu se mai ridice în viaţa lui” (Oprea, 2002, p. 202). Logica acestui discurs autoîntemeietor este acela de a ajunge la originea şi naşterea Securităţii: „Noi n-am venit singuri, pe noi ne-a trimis Partidul şi cînd ne-a trimis ne-a verificat” (Oprea, 2002, p. 202). Datorită acestei matrici, securisul trebuie să aibă comportament exemplar, să nu fie imoral (afemeiat, alcoolic, corupt – tocmai fiindcă aceste vicii erau frecvent întîlnite în cadrul moravurilor securiste), ci meticulos, activ, pilduitor. „Moralistul” colonel Guţan insistă pe felul în care un securist trebuie să dobîndească aceste calităţi. Între teorie şi practică, diferenţa era însă categorică: securistul român a fost cel mai adesea dur, grobian, fără scrupule şi mercenar. „Practic, profilul ofiţerului de Securitate, similar cu portretul cekistului sovietic descris de literatura proletcultistă […] a fost alterat deseori de vicii şi pasiuni lumeşti, de ambiţie, infatuare şi dispreţ în raport cu celelalte cadre, pe măsura avansării în grad sau funcţie. Astfel, cu toate sutele de mii de ore de şedinţe şi analize, Securitatea a luat chipul şi asemănarea cadrelor ei, iar printre ofiţeri şi subofiţeri prea puţini erau cei care îmbrăcaseră uniforma poliţiei politice doar din convingerea nestrămutată a unei cauze juste” (Oprea, 2002, p. 199).

Studiu de caz: un fost torţionar comunist

Doina Jela a realizat un foarte necesar dicţionar al membrilor aparatului de represiune din România comunistă. Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste inventariază succint sau amplu portretele a cîteva mii de gardieni, ofiţeri politici, anchetatori, torţionari, procurori, medici ai închisorilor, activişti de partid implicaţi în represiune, lideri ai Securităţii şi Ministerului de Interne, membri ai nomenclaturii comuniste. Indiferent de scăpările inerente ale unei asemenea lucrări ambiţioase (este evident că a fost imposibil să fie înregistraţi toţi membrii aparatului de represiune din România, măcar pentru faptul că aceştia au fost în număr de zeci de mii de-a lungul perioadei 1944-1989; apoi pentru că ei nu au putut fi deconspiraţi întotdeauna; în al treilea rînd, pentru că mare parte din informaţii au fost culese din mărturiile victimelor a căror memorie a fost confuză și subiectivă, uneori), lucrarea este definitorie pentru Gulagul românesc, întrucît oferă, aşa cum precizează chiar autoarea, „un fel de puzzle proteiform început din toate părţile odată, tinzînd să devină un cosmoid, o hartă, un glob pămîntesc al ororii şi distrugerii, şi totodată o istorie naţională a infamiei” (Jela, 2001, p. 11). Cel puţin şapte sute dintre figurile portretizate în acest lexicon aparţin unor schingiuitori, ceea ce nu este puţin lucru. Înainte de a publica această lucrare de sinteză, Doina Jela a realizat o carte spectaculoasă, anume confesiunea comentată a unui fost torţionar comunist, Franţ Ţandără. Pornind de la Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, voi realiza în cele ce urmează un studiu de caz pe figura acestui torţionar comunist care a fost un anonim, dar unul extrem de reprezentativ pentru aparatul de represiune din România în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În primele sale mărturisiri, Franţ Ţandără admite că s-a îndrăgostit la prima tinereţe de comunism şi că acesta „a intrat” în el, l-a învăluit și l-a fascinat. „Părinţii erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creştea, mă educa şi mă forma pentru viitor” (Jela, 1999, p. 8) – declară el într-o mărturie legată de adopția sa simbolică și, în același timp, reală. Apoi, omul Partidului, Pavel Ştefan (activist local de partid, mai apoi lider de nivel central, urcînd pînă la rangul de ministru), îl întărîtă să îşi omoare tatăl (anticomunist). Pe fondul unor discordii în familie, Franț Ţandără comite paricidul văzut ca salutar de către oamenii Puterii. Ajuns deţinut de drept comun, el devine un supraveghetor făţiş al deţinuţilor politici, avînd în subordine cîţiva torţionari la una din coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apoi este mutat la un spital psihiatric unde este instruit ca torţionar de către o femeie: aceasta îl iniţiază în schingiuirea testicolelor prin lovirea acestora cu creionul. „Maestra” îi profeţeşte „ucenicului” său că va deveni curînd un expert: Ţandără devine într-adevăr expert după trei victime (provenite din luptători în munţi), pe care învaţă tot ceea ce este de învăţat în a chinui organele genitale, prima dintre victime murind la puţină vreme după şedinţa de tortură. După ce descrie ritualul şi urmările acestuia, Franţ Ţandără îşi recunoaşte dependenţa de propria-i activitate malefică: „de multe ori aveam o satisfacţie, ca să vă spun sincer, devenisem un automat, un robot, fără creier, fără nimic… Sau eram un paranoic, un schizofren, nu mai ştiu ce eram, lucram la disperare” (Jela, 1999, p. 17). Pe de o parte, recunoaşte o robotizare în activitatea sa de torţionar-mercenar, pe de altă parte, vorbeşte despre o formă de schizoidie, conştientizînd răul făcut.

Rememorarea continuă: o dată devenit torţionar, Țandără avea privilegii aparte, confisca orice dorea din coletele celorlalţi deţinuţi, selecta deţinute pentru plăceri sexuale etc.; dar rîvnea să fie reabilitat şi să devină membru de partid. Totuşi, undeva înăuntru, răul pe care îl făcea îl măcina: de aceea decide să ucidă un brigadier informator, pentru a fi considerat nebun şi pentru a fi abandonat de foştii săi mentori. Partidul consideră însă că Ţandără poate fi recuperat, drept care este trimis, după un oarecare tratament psihic, ca instrument folositor în anchetele de la Ministerul de Interne. Este utilizat şi în alte treburi imunde ale Securităţii, dar pe care refuză să le destăinuie: „Dar toţi, toate cadavrele, toţi morţii, o să-i am eu în spinare, eu răspundeam de toate?” (Jela, 1999, p. 22). În mărturia sa tardivă, el se revoltă împotriva capilor Securităţii, recunoscîndu-se totuşi a fi fost un instrument docil şi aplicat: „am pe conştiinţă mult, am mult pe conştiinţă” (Jela, 1999, p. 23). Ajuns din nou într-o colonie de muncă, este eliberat şi trimis spre a fi internat la Bucureşti, într-o secţie de psihiatrie. Şi, după patru ani în care a practicat tortura, reuşeşte să iasă din sistem.

De ce se spovedeşte Franţ Ţandără? Fiindcă simte şi ştie că trebuie să plătească pentru ceea ce a făcut; fiindcă recunoaşte că este un martor venit din partea cealaltă, a călăilor, şi consideră că şi mărturia acestora este necesară; fiindcă fiul său este grav bolnav, iar el, tatăl, fostul torţionar, percepe această boală ca pe o pedeapsă divină. Fiindcă trebuie să vorbească despre răul făcut, ca să se mîntuie puţin; căinţa ar face să-i fie iertate, poate, pe jumătate, păcatele. El are nevoie de un tribunal moral şi simbolic, dat fiind că la tribunalul real, pămîntesc, nimeni nu vrea să-l judece: „Eu am vrut să fiu judecat […] vreau să fiu judecat, dar cine să mă judece, la cine să mă duc? […] Să fac şi un bine, că destul rău făcusem […]. Vreau să fiu judecat. Eu nu pot fi propriul meu judecător” (Jela, 1999, p. 37).

Franţ Ţandără intuieşte, în felul său, ideea de catharsis, fiindcă mărturia lui va fi o adaptată la postcomunism spovedanie dostoievskiană: ceea ce rîvneşte este eliberarea de păcate şi iertarea. Eu trebuie să mărturisesc, repetă obsesiv Franţ Ţandără, eu sînt martorul principal într-un proces al comunismului; nu doar victimele trebuie să mărturisească, ci şi călăii. Există un orgoliu şi o încrîncenare vădite în felul în care Ţandără ţine morţiş să se spovedească. Există o rîvnă aproape religioasă în felul în care vrea să fie ascultat. Cain vrea să vorbească mulţimii şi să relateze cum a făcut răul. Dar nu vrea să vorbească doar despre sine, ci să deconspire întreg sistemul. În opinia lui, comuniştii s-au sprijinit pe o umanitate infracţionară şi interlopă fără scrupule, de aceea au şi reuşit să domine, prin frică, populaţia. Franţ Ţandără a făcut şi el parte din această lume în prima etapă a comunismului din România, cea gregară, primitivă şi sălbatică. Pentru că vrea să decamufleze tot sistemul, Ţandără intenţionează să solicite şi alţi foşti torţionari care să mărturisească; dar aceştia îl refuză, considerîndu-l bolnav psihic.

După o relatare concisă, Franţ Ţandără îşi reia pe îndelete confesiunea. Ca deţinut de drept comun înregimentat în regimul comunist pentru a-i persecuta pe deţinuţii politici, el recunoaşte că îşi pierduse complet credinţa şi că locul lui Dumnezeu îl luase Partidul: „nu mai credeam în Dumnezeu, în nimic. Nu mai credeam decît în partid” (Jela, 1999, p. 76). Ca ucenic în sistem, înţelesese că mercenariatul său este riscant, dar acceptase calea comunismului. La Canalul Dunăre-Marea Neagră i se acordă, ca brigadier, puteri discreţionare, drept care maltratează deţinuţi politici, persecută, comite abuzuri etc. Recunoaşte că era înrăit, că autorităţile încercau să le stimuleze celor de drept comun, prin toate mijloacele, ura de clasă şi că exterminarea (denumirea exactă era “lichidarea”) deținuților politici era o directivă. Țandără admite că făcea lucruri care intrau în sfera patologicului: de pildă, profana, alături de alţi brigadieri, cadavrele politicilor, dezbrăcîndu-i în pielea goală şi aşezîndu-i pe morţi în posturi indecente. Fostul torționar recunoaşte: „am fost bestii mari” (Jela, 1999, p. 89). Din cînd în cînd mărturisește şi despre spitalele psihiatrice unde erau internaţi deținuți politici: aceştia erau supuşi prin metode farmaceutice şi prin şocuri electrice pînă cînd deveneau bolnavi psihic în mod real.

Ţandără nu evită autoacuzarea, ci, dimpotrivă, o exaltă: el recunoaşte, ca fost torţionar, că nimeni nu îl obliga să schingiuiască, că nu au existat presiuni, că începuse să îi placă tortura (Doina Jela aminteşte nu degeaba de „intoxicarea cu cruzime”, o formă de drogare cu violenţă). Sistemul avea oricînd la îndemînă torţionari-mercenari, ca într-o echipă de fotbal unde întotdeauna există substituţi posibili, explică Ţandără. Fostului schingiuitor nu îi este ruşine să recunoască totul (concret), dar îi este ruşine în faţa lui Dumnezeu. Tocmai de aceea este necesar un proces al comunismului, conchide el: „La noi un proces al comunismului să fi avut loc, măcar unul moral, că am văzut că românu este îngăduitor […]. Comunismul e sadic şi mai sadic ca la noi n-a fost în nici o ţară” (Jela, 1999, p. 98). Fostul călău îşi admite rolul de unealtă, de bătăuş pe lîngă anchetator (alcătuind consacratul deja cuplu torţionar–anchetator): în această ipostază este folosit în periplul său prin Ministerul de Interne. De-a lungul anilor săi de schingiuitor, Ţandără întîlneşte şi alţi confraţi despre care vorbeşte. El precizează că fiecare torţionar avea o metodă predilectă, că se miza pe inventivitate, că originalitatea în schingiuire era considerată a fi un lucru interesant şi demn de apreciat.

„Asta a fost comunismul: a avut nevoie de oameni sadici. A avut nevoie, şi i-a creat!” (Jela, 1999, p. 108). Pentru ipostaza sa de fost torţionar sadic („idiot”, „nebun”, acestea sînt alte calificative autodispreţuitoare ale mărturisitorului), Ţandără reclamă iadul: „În iad să fiu ars. Mi-ar plăcea acolo. Am suferit atît” (Jela, 1999, p. 109). El recunoaşte mai apoi că iadul, pentru un fost călău crud şi păgîn (cum se califică), este în inimă. Îşi căinează contrapunctic destinul şi adesea confesiunea sa nu mai este coerentă, ci devine frîntă şi împiedicată: „Cruzimi, cruzimi, afară din cale […]. N-am tăiat carne din oameni, să le dăm la ăilalţi, dar a fost greu. Torturi mari. Nu se poate vorbi” (Jela, 1999, p. 111). Tînjirea fostului torţionar rămîne „chilia de mănăstire” despre care vorbeşte din cînd în cînd, dar auditoriul său direct îi dă a înţelege că spovedania şi căinţa sa ar fi fost prea uşoare şi că Dumnezeu a rînduit o cale mai grea, aceea a spovedaniei totale, a căinţei muncite.

Întrebat dacă nu a avut tentaţia să fugă de oameni, ruşinat de ei, cu păcatul său de fost schingiuitor, Ţandără declară: „Nu. De ce să mă ascund? De oameni să mă ascund? Eu caut oamenii. De Dumnezeu nu poţi să te ascunzi, zic eu. Aşa zic eu…” (Jela, 1999, p. 119). Este evident că spovedania sa are nevoie de un auditoriu lărgit, că o doreşte a fi căinţă polifonică, diseminată. Refuză ipostaza tîlharului bun mîntuit de Hristos, considerînd-o minimalizatoare în cazul său, în schimb recunoaşte că a vrut să devină evanghelist, că a fost credincios, dar că a fost dezamăgit. Că şi-a pierdut credinţa, a devenit ateu comunist, iar acum, o dată cu spovedania, trudeşte să îşi recapete credinţa. Comparat sau tachinat cu figura Apostolului Pavel, lui Franţ Ţandără îi convine parţial ipostaza, chiar dacă refuză rolul. Confesiunea sa atinge însă punctul culminant: „Eu am crezut că, aşa, Dumnezeu îmi va fi mai aproape. Mă va supraveghea tot timpul, şi să mă ajute să nu mai greşesc, ar avea mai mult timp de mine, dacă ar vedea că eu îl caut peste tot, neliniştit aşa, ca un om nebun după el, alerg, caut lumina lui…” (Jela, 1999, p. 122).

Reamintindu-şi perioada cît a slujit ca torţionar în spitalele psihiatrice, Ţandără depune mărturie despre faptul că schingiuirile erau practicate aici pe deţinuţii politici încă din perioada 1952-1953 a regimului Gheorghiu-Dej, ele nefiind nişte inovaţii ale regimului Ceauşescu. Fostul torţionar precizează că mulţi dintre internaţii în ospicii găsiţi în 1990 (după revoluţia din decembrie 1989 din România) erau de fapt foşti deţinuţi politici care înnebuniseră din pricina torturii şi care fuseseră abandonaţi acolo de zeci de ani, uitîndu-li-se încadrarea de odinioară!

Franț Ţandără mărturiseşte o batjocură aparte la care îşi supunea victimele: fecalizarea gamelelor, astfel încît internaţii să nu mai poată mînca din pricina scîrbei. Era o batjocură pe care o gîndise singur şi care îl amuza: „Eram vigilent şi inventiv” (Jela, 1999, p. 134). Mărturisitorul admite însă că era intoxicat cu răul pe care îl făcea şi că ajunsese în pragul nebuniei: era folosit ca un sclav-schingiuitor, în reprize concentrate, ca şi cum supraveghetorii săi s-ar fi „îndrăgostit” de el, mai exact de felul în care îşi făcea meseria de schingiuitor aplicat, performant. Producea cele mai multe victime. Era un expert recunoscut: declară orgolios a fi avut o sută de torturaţi şi morţi!

Puseurile lui Franţ Ţandără prin care cere să fie pedepsit nu sînt deloc rare: „Eu am vrut să fiu judecat. Vreau şi acum. Aş prefera în faţa unui tribunal. Indiferent. Ca să spun adevărat, n-aş vrea singur în proces. M-aş simţi prost. N-am fost eu conducătorul acestei ţări. Am fost eu conducătorul ei? Conducătorul acestei mîrşave Securităţi? […] S-a lucrat atît de conspirativ, încît n-ai cum să le mai iei urma. Decît dacă vine cineva care a colaborat şi mărturiseşte” (Jela, 1999, p. 144). Mai tîrziu, el precizează: „Eu sînt un om bolnav. Psihic bolnav. Şi fizic. De-aia urăsc comunismul! Comunismul distrugea tot. Găsise o unealtă bună, în mine. Şi cît avea să ţină unealta? O unealtă, fier, metal, ce-o fi ea, are o uzură. Se uzează. Ei o folosesc pînă la epuizare. […] Nu conta omul, viaţa lui. Şi nici la ce îl foloseau. Cît îl foloseau, era bun. Şi ei au folosit omul contra omului. Ca pe o sculă. Acum am devenit bolnav” (Jela, 1999, p. 161).

Teatralitatea fostului torţionar care se spovedeşte este sufocantă. Însuşi faptul că în spitalele psihiatrice unde profesa schingiuirea era internat ca pacient simulant, pentru a fi folosit ca torţionar, sugerează, poate, că de la un moment Ţandără a devenit bolnav psihic, un schingiuitor drogat de munca pe care o făcea cu rîvnă. Că s-a îmbolnăvit psihic tocmai fiindcă era torţionar. Ţandără este un fost călău care îşi visează victimele (la fel ca majoritatea torţionarilor, chiar dacă aceştia nu recunosc decît arareori); victimele sînt doar chipuri confuze sau sînt voci care îl anunţă că va fi iertat, dacă va avea credinţă. Ce înseamnă însă credinţa în Dumnezeu şi regăsirea ei pentru un fost torţionar? Obsesia de a ispăşi? Rîvna de a fi judecat de fostele victime? Iadul alinat? Dorinţa de a se însănătoşi din nebunia vremurilor care l-au supus? Întrebat dacă l-ar ierta pe Ţandără, Fronea Bădulescu (fost deţinut politic), răspunde afirmativ; întrebat şi dacă îi este milă de fostul torţionar, Fronea Bădulescu răspunde că între victime şi călăi graniţele trebuie întotdeauna păstrate moral, uman, religios. Una este iertarea (aceasta este creştinească), şi alta mila.

Un fost torţionar şi “metanoia” lui, aşa s-ar cuveni oare să fie înţelese lucrurile? Cît din spovedania acestui torţionar este un rol asumat, interpretat cu aplomb, şi cît este realitate? Cît este mască, şi cît chip jupuit de căinţă? Saul devenit Pavel, persecutor devenit persecutat? Franţ Ţandără este o conştiinţă sfîşiată, un mărturisitor necesar, un fost călău care, simţindu-se culpabil pentru toţi călăii comunişti, se căieşte. Dar el nu este nici cruciat, nici erou, nici martir, nici sfînt, nici apostol. Ratat şi dezamăgit ca evanghelist în slujba lui Dumnezeu, el vrea să fie un evanghelist al căinţei şi al remuşcărilor. El rămâne, însă, un fost torționar care mărturisește și atâta tot.

Bibliografie:

Courtois, Stéphane; Werth, Nicolas; Panné, Jean-Louis; Packowski, Andrzej; Bartosek, Karel; Margolin, Jean-Louis, Cartea Neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, cu colaborarea lui Rémi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria şi Sylvain Boulouque, traducere de Maria Ivănescu, Luana Schidu, Brînduşa Prelipceanu, Emanoil Marcu, Doina Jela Despois, Daniela Ştefănescu, Ileana Busuioc, Bucureşti, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, 1998

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997

Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc. 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Iaşi, Editura Politom, 2001

Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990

Jela, Doina, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999

Jela, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001

Oprea, Marius, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002

Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, redactor coordonator Mihai Giugariu, Bucureşti, Editura Vremea, 1996

Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992

Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Bucureşti, Editura Univers, 1995

Imagine: Wikimedia Commons

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistăEste profesor în cadrul Departamentului de Literatură Comparată al Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2021).

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.