Syntopic

Când eram mic și cu mintea fragedă, eram convins că virtutea umană ce merită cea mai mare admirație este inteligența. Virtutea de a fi savant în sensul pur, etimologic – cunoscător a cât mai multe, cât mai diverse, atât abstracte cât și concrete; virtutea de a ști cu adevărat, de a înțelege (de asemenea în sensul proto-etimologic¹), concretizată în a fi capabil să selectezi și să legi multiple cunoștințe între ele pentru a produce noi și noi informații. Polimatul, homo universalis, era imaginea omului ideal pe care aș fi invocat-o spontan, sub inerția curiozității înnăscute, a țintelor trasate de școală și a eroului copilăriei mele, micul savant Dexter. Abia după câteva secunde de răgaz, rușinat de acest gând, aș fi adăugat sentinței mele despre omul ideal, careva calități morale: smerenia, blândețea, curajul…

Treptat, și în chip firesc, odată cu maturizarea, am realizat că trăsătura de căpătâi ce ne conferă umanitatea nu este inteligența, ci este dată de virtuțile morale, cărora cunoștințele, fie ele oricât de precise și corecte, le sunt inferioare în plan ontologic. E lesne de ajuns la această concluzie atunci când descoperim cum inteligența și răul pot coexista nestingherite și nu se anulează reciproc, ca de pildă atunci când întâlnim un om deopotrivă rău și inteligent (iar pentru aceasta, probabil cel mai la îndemână, ajunge să privim introspectiv) sau atunci când comparăm magnitudinea răului adus în lume pe calea ignoranței cu aceea a răului deliberat, pentru care cunoștințele reprezintă factorul agravant, nicidecum un har răscumpărător.

Deși se poate ajunge la această realizare pe calea intuiției și a observației psihologice, modernitatea ne oferă tuturor, de multe decenii deja, un studiu de caz elocvent – virusul informatic. Confruntându-ne, în calitate de victime sau de specialiști, cu virusurile informatice contemporane, putem să apreciem complexitatea lor și să afirmăm, poate forțând ușor termenul așa cum o făceau oamenii la apariția primelor calculatoare în anii 1950, că sunt inteligente: angrenajele informatice care le constituie iau decizii în mod autonom, efectuează computații, se multiplică, comunică, având ținta fixată explicit de către creatorii lor, o țintă ce nu poate fi numită decât malefică, căci nimeni care a pățit să-i fie criptate documentele personale și să fie extorcat pentru a le mai recupera (sau doar pentru o speranță deșartă) nu ar spune că experiența este produsul unui izvor de bunăcuviință. În jargonul specific, spunem despre un virus, fie el și informatic, că este un program malițios (în engleză, malicious), deși virusul informatic nu poartă răspundere pentru „faptele” sale, însă valoarea sa etică este preluată de la intenția autorilor². Inteligent precum este, capabil să acumuleze și să întrebuințeze cunoștințe, virusul informatic este totuși, finalmente, o entitate non-umană, lipsită de suflet și de intenții propriu-zise.

Însă capacitatea unui virus informatic (ca și a oricărui program informatic) de stoca, colporta și amesteca cunoștințe este derizorie pe lângă aceea a sistemelor informatice care au luat cu asalt spațiul informatic în ultimii câțiva ani, cele cuprinse sub termenul-umbrelă, deja clișeic, de inteligență artificială (AI), mai precis inteligența artificială generativă (GenAI). Ceea ce nu mulți utilizatori ai sistemelor de AI precum ChatGPT, Midjourney sau Perplexity realizează – sau ceea ce adesea uită – este că, mai întâi de toate, aceste sisteme reprezintă o modalitate inedită de a stoca cunoștințe în cantități impresionante. Dacă o bază de date oarecare, precum cea care stochează paginile unui site web sau articolele de pe Wikipedia, reține, în general, înșiruiri de cuvinte, literă cu literă (iar la un nivel fundamental, înșiruiri de numere), arhitecturile informatice din spatele AI-ului generativ, modelele de limbaj, reușesc să stocheze, într-o manieră compactă, cantități mult mai mari de cunoștințe, împreună cu informații contextuale despre cum anume se înrudesc și se alătură toate aceste cunoștințe. Nu voi intra acum în alte explicații tehnice, dar rețin ideea principală: inteligența artificială generativă, în primul rând, stochează cunoștințe.

Constrâns de interogările pe care le primește de la utilizatori, un model de AI nu face decât să reproducă cunoștințele pe care le-a înmagazinat, însă nu oricum, ci „forțat” de contextul furnizat de interogare, „obligat” să reproducă aceste cunoștințe în așa fel încât să satisfacă informația contextuală furnizată de interogare. Contextul interogării, așadar, provoacă potrivirea cunoștințelor, generând răspunsuri ce produc aparența raționării.

Cheia de boltă a inteligenței artificiale generative, și mai cu seamă a modelelor de limbaj ce stau în spatele aplicațiilor precum ChatGPT, o reprezintă, așadar, cunoștințele. Această situație nu este întrutotul nouă. Încă de la inventarea lor, calculatoarele au fost întrebuințate ca depozitare de cunoștințe. După ce timp de ani de zile, aplicațiile informatice au fost din ce în ce mai potente în ceea ce privește eficiența stocării informațiilor, proliferarea modelelor de limbaj a reprezentat un salt în eficacitatea stocării cunoștințelor, întrucât se poate argumenta că acestea reușesc mai bine ca oricând să surprindă semantica datelor pe care le ingerează, chiar dacă aceasta presupune costuri semnificative sub alte aspecte, mai cu seamă pecuniare.

Pe măsură ce modelele de limbaj evoluează iar halucinațiile și costurile de operare ale acestora se diminuează, devine din ce în ce mai evident că o cantitate de cunoștințe imposibil de reținut de către o ființă umană pe parcursul unei vieți obișnuite poate fi consumată și reprodusă de un model de limbaj mai elocvent decât ar putea o persoană. Putem afirma, așadar, că asistăm la un eveniment fără precedent în istoria umanității, acela al deplasării, cel puțin parțiale, a autorității epistemice dinspre experții umani înspre modelele de inteligență artificială generativă.

Nu este fantasmagoric să ne imaginăm că peste un deceniu vom umbla cu modelul de AI la purtător. Miniaturizat, susținut de un hardware mai puternic, probabil nici măcar dependent de o conexiune la rețea, modelul de limbaj personal ne va ajuta să punem cap la cap cunoștințe care altminteri ne-ar lua semnificativ mai mult timp să le procesăm cu propriul creier. Considerentele practice îi vor obliga pe cei activi să procedeze astfel, cel puțin ocazional, dintr-un motiv banal: eficiența; aceia dintre noi care vor învăța să mânuiască cu dibăcie instrumentele de AI se vor bucura de avantaje competitive zdrobitoare în viața de zi cu zi.

Până atunci însă, să ne amintim că destoinicele modele de AI nu sunt decât descendente ale rudimentarelor aplicații și virusuri, biete entități non-umane mânate, în mod fundamental, de date (în engleză: data-driven). Și odată ce actuala întrupare a inteligenței artificiale ne demonstrează că nu puterea de a reține cunoștințe abstracte și nici măcar capacitatea de a le combina nu reprezintă apanajul omului, căci efortul acestora este, mai nou, delegat din ce în ce mai eficient, se ridică întrebarea: care sunt totuși virtuțile care, în calitate de oameni, ne mai rămân de cultivat? Răspunsul e limpede: virtuțile morale.

Reușitele tehnologiei care ne degrevează tot mai mult de balastul mundan ne oferă tot mai mult timp și tot mai multe oportunități să facem, pur și simplu, ce vrem. De aici apare problema. Ce vom alege să facem cu toate posibilitățile care ni se deschid la orizont? Înzestrați cu tot mai multe instrumente tot mai potente, încotro ne vom îndrepta intențiile, despovărate de greutatea efortului? Inteligența artificială va fi un factor potențiator al tuturor trăsăturilor omenești – bune sau rele, fie că le recunoaștem în acest fel sau nu. Accesul facil și universal la cunoaștere vor aplatiza și apropia condițiile erudiției și ale ignoranței, așa încât principalul discriminant între indivizi va fi, mai limpede ca niciodată, orizontul moral. Amoralitatea, vecină cu relativismul moral, nu mai este o scuză, pentru că ne apropie de condiția ingrată, inferioară, a propriei noastre creații.

Acum este timpul să căutăm mai acerb și să regăsim reperele morale, să redescoperim eroii de la care merită să ne revendicăm, să spicuim măcar din marile texte și lucrări ale omenirii, în căutarea înțelepciunii care ne va împiedica să decădem la starea unor simple modele de limbaj întrupate (și încă unele de foarte slabă performanță). Acum avem încă un argument în sprijinul acestui demers și o demonstrație sub ochii noștri a tezei că datoria existențială a omului, în sensul asumării și desăvârșirii umanității sale, este să dobândească ceea ce mașinile nu vor putea dobândi niciodată – iar aceasta, într-un singur cuvânt, este bunătatea.

NOTE

1. Românescul a înțelege se trage din latinescul intellgere, compus din inter și lego (a selecta). ↑
2. Unii ar putea argumenta că există și virusuri informatice „bune”, un exemplu putând fi considerat faimosul virus Stuxnet, despre care se presupune că a fost conceput de actori statali pentru a sabota programul nuclear al Iranului. ↑