Luna octombrie în România pare să devină, gradual, luna expectativei anunțării Nobelului pentru literatură și, implicit, momentul în care se poate auzi (din nou!) suspinul colectiv al nației cititoare și scriitoare: iar nu a luat Cărtărescu Nobelul!
Antidotul pe care îl văd împotriva molimei radicalizării are două componente: educația și smerenia. Educația sub orice formă, în care cuprind și expunerea la religie și cultură, ne provoacă să ne punem marile întrebări despre lume: cea din noi, cea din semenii noștri și cea din jur; iar smerenia este atât un stimulent, cât și un produs al educației, căci realizarea infinității cunoașterii în opoziție cu propria limitare omenească nu poate fi decât un binecuvântat sentiment dezarmant.
Scopul lui era să-i semene lui Hristos într-un mod adaptat personalității lui specifice. Această încercare îl făcea să nu fie conștient că deja integrează în mod profund spiritul creștin, chiar prin zbuciumul intern pe care-l purta, iar neputința de a-și vedea propriile realizări ca ceva de care s-ar fi putut mândri accentua acest spirit.
Visul unificării religiilor aparține spiritului non-religios care vrea să își facă o casă aici pe pământ. Obsesia unificării orizontale este astfel opusul spiritului religios vertical care este a) spirit misionar (auto-identitar) și b) spirit pelerin dedicat patriei metafizice. Ecumenismul este deci un alt duh, meta-religios: filosofic sau politic.
În cazul angoasei, rațiunea și bunul simț nu mai pot predomina. Acest afect are puterea de a distruge toate măștile subiectului, lăsându-l gol, în nuditatea sa primordială, fără pereți în spatele cărora să se ascundă. Starea de anxietate este atât de intimă și atât de dureroasă încât, în multe cazuri, bolnavul nici nu vrea să discute despre starea sa.