Astfel, prin tată și fiu, Dostoievski nu doar radiografiază două forme de egoism, ci ridică întrebarea fundamentală: cât din viața fiecăruia dintre noi se sprijină pe același principiu? În măsura în care recunoaștem că un „miez egoist” se află ascuns în adâncul fiecărui suflet, romanul ne obligă nu doar să judecăm personajele, ci să ne judecăm pe noi înșine.
Spre seară,
Trandafirii galbeni, grei de apă,
Se plecau în bătaia vântului.
Când modernul se cunoaște pe sine, el coborară într-un abis. El trebuie să vadă lucruri care-l rănesc, care-l neagă, care-l siderează prin conținutul lor. Grecul, privind împrejur de câteva ori, își înțelegea propriile trăiri proiectându-le, reducându-le la o intervenție supranormală.
Deși deloc surprinzător pentru stilul literar al lui Nietzsche, descrierea și — mai ales — denunțarea adevărului ca metaforă pluristratificată, realizată printr-un limbaj el însuși bogat metaforic, creează un efect deopotrivă captivant, contrastant, ironic și, pe alocuri, deliberat derutant.
În ultima perioadă, relațiile dintre China și Statele Unite au atras din nou atenția opiniei publice internaționale. Deși joacă un rol important în noua ordine politică mondială, China preferă să acționeze discret, într-un contrast evident cu prezența constantă și vizibilă a Statelor Unite în politica internațională din ultimele luni.
Autorul observă hiperspecializarea lumii moderne, dar autorul are încrederea că omul se va adapta și evolua, iar polimatul va fi din nou necesar pentru a realiza legăturile existente între fenomene și domenii.
Genealogia nu are un statut epistemic distinct de cel al istoriei, fiind supusă unor rigori metodologice echivalente, expuse întotdeauna subiectivității minții care cercetează. Călătoria în arborele strămoșilor este, prin urmare, la fel de fascinantă și periculoasă ca voiajul în apele tulburi din oceanul istoriei mari.
Scrisă într-un limbaj accesibil, care se adresează deopotrivă specialiștilor cât și publicului larg, cartea reprezintă o contribuție esențială la istoriografia subiectului, conferind o nouă abordare a istoriei trenului regal, ca liant între regalitate și popor, ca vector al istoriei regalității, simbolizând atât o punte între trecut și prezent, cât și un vector remarcabil în dezvoltarea structurilor economice ale regatului.
Cartea lui Dan Cătănuș se inserează în mod firesc într-un context specific, accentuând prin particularitățile ei un anumit unghi de cercetare, bazat pe prezentarea evenimentelor politice care au marcat traiectoria relațiilor româno-sovietice, văzute ca etape ale unui proces istoric.
Când „realitatea comună” a devenit exclusiv o artă a spectacolului și disimulării sau insinuării, nu mai putem vorbi de un adevăr intrinsec al acesteia, nu mai există niciun punct de contagiune a realului cu vreun adevăr primordial.