Oana-Maria Voiculescu

Oana Voiculescu este studentă la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București. Interesele sale vizează mai multe domenii, printre care estetica, filozofia dreptului, psihologia, neuroștiințele și neuroetica, teatrul și biologia.
În timpul liceului, alături de trupa de teatru din care făcea parte, Heavenly Hell, a participat la mai multe festivaluri de teatru, reușind să obțină de trei ori distincția de „cea mai bună actriță în rol principal” și o dată pe cea de „cea mai bună actriță în rol secundar”. De asemenea, a fost membră a clubului de dezbateri Chrome, ajungând de câteva ori în topul primilor 10 vorbitori la competițiile naționale de dezbateri.
În timpul liber iubește să joace pe orice scenă care o găzduiește, să danseze pe picioarele-i stângi alături de prieteni și să râdă cu poftă ori de câte ori are ocazia. Ușor haihuie și cu o curiozitate ieșită din matcă, crede în puterea umorului și a modestiei.

„Băieții de zinc”, de Yuri Kordonsky – o lecție de curaj

Fiecare dintre istorii ne prezintă războiul sub forma unui gest inutil, o barbarie care ne afectează pe toți și care sădește doar distrugere în jur. Viziunea spectacolului este una experiențială – el descrie cum se simte războiul, cum arată din interior tragedia care se abate asupra noastră cu o regularitate de temut. Adevărul pe care ni-l pune în față este următorul: fie că războiul aduce cu sine avantaje, fie că nu, fie că se încadrează într-o anumită teleologie, fie că nu, el ne îmbracă fără excepție în doliu.

Are „Elegia lui Gray” vreun sens?

În eseul său celebru, „Despre denotare”, Bertrand Russell introduce o nouă perspectivă asupra sintagmelor denotative menită să răspundă problemelor întâmpinate de teoriile concurente ale contemporanilor săi, Gottlob Frege și Alexius Meinong. Spre deosebire de aceștia, care vedeau sintagmele denotative ca făcând referire în mod obligatoriu la un denotat, Russell susține că ar trebui să abandonăm acest punct de vedere.

Între intenționalitate și computaționalism

Experimentul propus de Searle vine ca reacție împotriva computaționalismului radical, cel care susține că mintea noastră se poate reduce la computații. Searle își propune să demonstreze o ipoteză extrem de interesantă, anume faptul că dintr-un sistem pur sintactic nu poate deriva o semantică. Adică, dintr-un sistem ce operează cu simboluri conform unor reguli formale nu poate lua naștere sensul.

James Piereson: Ascensiunea și decăderea intelectualului

S-ar putea spune, în spiritul lui Carlyle, că intelectualul este cea mai importantă figură a modernității, fiindcă lui îi revine sarcina de a interpreta semnificația diverselor evenimente politice pentru publicul democratic din ce în ce mai numeros, dobândind astfel puterea de a le influența parcursul. Cantitatea uriașă de cărți și articole care s-au scris în ultimii ani în încercarea de a defini și înțelege rolul intelectualului ar putea servi drept dovadă pentru sprijinirea unei astfel de afirmații.

Michael de Sapio: Ce exprimă muzica?

Muzica este cea mai misterioasă dintre arte, esența ei fiind cel mai greu de distins. Nu putem preciza în mod clar ce „înseamnă” muzica, dar, cu toate acestea, ea ne emoționează în mod profund. Nu o putem vedea (deși putem observa modul în care este produsă și înțelege legile fizicii care stau în spatele ei), însă îi simțim prezența în mod incontestabil, fiindcă ne umple și ne înalță sufletele.

 „Stoner” – John Williams

Stoner s-a născut în 1891, „într-o fermă micuță din centrul statului Missouri, aproape de satul Booneville”. Romanul surprinde viața sa, din momentul în care a plecat de acasă la nouăsprezece ani pentru a urma cursurile Facultății de Agronomie din cadrul Universității din Missouri, până la moarte, în 1956. Deși studia științele agronomice, protagonistul și-a descoperit în scurt timp pasiunea pentru literatură, lucru ce l-a determinat să-și schimbe specializarea.

Roger Scruton: Zâmbetele din rațiune izvorăsc

Așa scria Milton, descriind iubirea dintre Adam și Eva și maniera în care ea se reflecta pe fețele lor. Doar o ființă rațională, gândea Milton, poate să-i răspundă alteia printr-un zâmbet și, în acest fel, să comunice cu ea nu doar față către față, ci și sine către sine. Astfel, eul ce se revelează prin chip este scos la iveală cu ajutorul celuilalt. Putem spune că, în acest dialog tainic, are loc transcederea cărnii de la materie la spirit.