Discuțiile despre variabile culturale, istorie, tradiție sau „esențe” sunt utile, dar până într-un punct. Faptele nu au fost niciodată mai importante decât oamenii care le-au produs. Problema identității, așa cum o înțeleg, nu se referă la naționalitate, la stat sau la variabile culturale, la metafizici sau ideologii, nu în mod exclusiv cel puțin, ci la o tradiție intelectuală.
Concluzia acestor considerații este că, dacă la întrebarea „De unde știm că domeniul x este vocația noastră?” aveam până acum un răspuns dat de sistemele religioase de referință și de încredințarea divină, contextul în care ne aflăm în prezent este unul în care pilonii normativi care susțineau noțiunea de vocație s-au surpat, iar tot ce a rămas este o umbră palidă a procedurilor, comportamentelor și dorințelor.
Discuția aceasta se adresează celor care nu pot fi liniștiți cu ideea că „doar credem”; că preluăm orbește o idee despre o ființă absolut perfectă și ne trăim viețiele în acord cu ceea ce acea ființă dictează. Dacă vrem ca ceea ce facem să aibă sens, trebuie să înțelegem ceva din acea credință. Cu alte cuvinte, trebuie să știm de ce atunci când spunem, „cred în Dumnezeu”, spunem ceva cu sens. Trebuie să știm că această propoziție este mai mult decât un act de încredere orbească, un salt în necunoscut sau o plasă de siguranță psihologică. Cu alte cuvinte, că este un răspuns la o problemă reală.
Este surprinzător faptul că intelectualii se opun capitalismului așa cum o fac. Alte grupuri cu statut socio-economic comparabil nu prezintă același grad de opoziție în aceleași proporții. Statistic, deci, intelectualii sunt o anomalie.
Cine sunt cei care populează piața? Sunt ei acei roboți lipsiți de suflet, mecanici, prezentați de atâtea ori în teoria economică? Sau poate directorii corporatiști lipsiți de empatie și lacomi, așa cum apar la televizor, care consideră că furtul, crima și degradarea mediului fac toate parte dintr-o afacere bună?
Modul în care am pus aici problema libertății academice mizează, în primul rând, pe aspectele ei funcționale și pe rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul unor anumite instituții, nu pe valoarea morală a libertății. Dar referindu-mă la libertate ca la o formă optimă de organizare nu înseamnă că am debarasat subiectul de orice conținut normativ.
Adevăratul conflict al zilelor noastre privește natura rațiunii. O concepție secularistă a raționalității, care este astăzi acceptată la scară largă, pur și simplu neagă posibilitatea unui eveniment istoric precum Învierea lui Iisus, în același mod în care neagă realitatea unui Dumnezeu Creator, a prezenței și lucrării Lui în lumea pe care a creat-o. Dar aceasta nu este o dezbatere cu privire la adevărul unor astfel de afirmații, ci cu privire la însăși natura rațiunii.
Concluzia care rezultă din explorarea pespectivelor de mai sus nu poate fi decât următoarea: realismul și pluralismul epistemologic nu sunt contradictorii. Putem argumenta în favoarea realismului acceptând faptul că demersul de conceptualizare a realității este unul plural.
Așadar, la o ultimă analiză, trăsătura care definește omul și situația kitsch este hedonismul estetic. Submersia în „frumos”, am putea spune. Omul aflat în această submersie acționează „frumos”, chiar „nobil”. Este un simulacru al culturii înalte fără fundația morală a culturii înalte. Este vorba despre o investiție mică și un câștig, aparent, mare. Idealul, după cum spunea Călinescu, este „plăcerea fără efort”.
Mortimer Adler, ca un filozof consecvent, nu se teme de păcatul împotriva modernității, atât timp cât nu păcătuiește și împotriva logicii. (Asta ar trebui să fie mai mult decât evident, dat fiind că a scris o lucrare filozofică – nu profetică- despre îngeri, numită „The Angels and Us”). Pentru acest aristotelician, legile logicii – fie aplicate asupra eticii, științei, religiei sau oricărui alt domeniu, sunt imuabile și nu pot fi supuse votului popular.