I. Introducere

Luis de Molina (1535-1600 d.Hr.), unul dintre cei mai de seamă teologi şi gânditori din întreaga istorie bisericească1, este privit de către unii cercetători ca reformator pentru Biserica universală. Deşi a fost preot şi iezuit, sistemul său teologic, denumit astăzi „Molinism”, are un caracter ecumenic, întrucât temele abordate de el sunt de un profund interes pentru toate tradiţiile creştine. Învăţătura prin care Molina s-a remarcat şi prin care, totodată, îşi păstrează o deosebită importanţă pentru noi, în contemporaneitate, este cunoscută sub denumirea latinească de scientia media, sau, tradusă în limba română, cunoaşterea medie sau de mijloc.2 Aceasta este considerată de William Lane Craig ca fiind „printre cele mai prolifice idei teologice care au fost concepute vreodată.3 Molinismul câştigă astăzi teren cu rapiditate în lumea teologică4 şi este considerat în evanghelicalism5 ca fiind una dintre cele patru perspective principale referitoare la „providenţa divină şi la omniscienţa [lui Dumnezeu], alături de calvinism, teism deschis şi preştiinţa simplă.6

Un fapt remarcabil este că Alvin Plantinga, unul dintre cei mai mari filozofi contemporani ai religiei, a reinventat neintenţionat doctrina cunoaşterii medii, atunci când şi-a elaborat prodigioasa teodicee în lucrarea sa Freedom and Evil (1977), ca apărare împotriva problemei logice a existenţei răului, propusă de J. L. Mackie, în 1955.7 Aşadar, lucrarea lui Plantinga a „precipitat o avalanşă de discuţii despre Molinism”, iar cunoaşterea de mijloc a început, astfel, să fie aplicată „nu doar la problema răului, ci şi la întrupare, providenţă, rugăciune, rai şi iad, perseverenţa în har etc.”8

Molinismul îşi dovedeşte relevanţa în lumea teologică întrucât, dacă reflectă realitatea9, alungă disjuncţia de veacuri dintre suveranitatea divină şi liberul-arbitru uman, aruncând o lumină unică asupra modului în care acestea au loc în realitate, mai ales fiindcă ele au fost privite deseori ca fiind în tensiune ireconciliabilă. Trebuie menţionat că nu numai persoane cu interese nişate în teologie sau filozofie sunt prinse în mod descriptiv de „luarea la trântă” ideatică între două perspective care se propun ca veridice – una ce susţine putinţa libertăţii şi actualitatea ei, cealaltă susţinând fie un determinism dur, fie unul care lasă loc şi responsabilităţii umane în domeniul etic. Dimpotrivă, fiecare individ participă la realitatea acestei discuţii, veche „de când lumea” şi aparent interminabilă, iar lipsa asumării personale a căutării adevărului poate duce la zdrobirea individului sub un neaşteptat tăvălug. Omul care trăieşte inconştient faţă de problematica dintre libertate şi determinism se află în mijlocul unei trânte dintre uriaşi cât se poate de proxime existenţial faţă de tot ce înseamnă el şi faţă de tot ce e semnificativ pentru acesta. Molinismul se apleacă în special asupra discuţiilor despre preştiinţa lui Dumnezeu, suveranitatea Sa şi libertatea omului (mai ales din punct de vedere soteriologic), însă implicaţiile ce derivă direct sau indirect din soluţiile aduse de (sau, cel puţin, din problematizarea continuată de) Molinism, au un impact major asupra situaţiilor omeneşti concrete.10 Frământarea personală adusă de următoarele întrebări poate fi îmblânzită şi satisfacută de perspectiva molinistă, nu doar intelectual, ci şi emoţional, chiar dacă Molinismul nu se referă, cel puţin în lucrarea de faţă, în mod explicit la ele: Există „vocaţie” predestinată de Dumnezeu pentru fiecare în parte? Există predestinare în căsnicie sau în relaţia de iubire? Ce efect au acţiunile individuale faţă de cursul istoriei? Care este cursul istoriei? Nu vom încerca să dăm răspunsul lui Molina faţă de aceste probleme, însă înţelegerea doctrinei moliniste ne va ajuta să le reîntâlnim cu expectanţă şi nădejde. Molina răspunde indirect la unele dintre ele, în special la cele legate de preştiinţa lui Dumnezeu, predestinarea şi providenţa Sa, însă noi, folosindu-ne de perspectiva sa asupra unor chestiuni teologice, vom putea să ne întoarcem la întrebările comune, ce ne afectează viaţa de zi cu zi. În continuare, demersul pe care ni l-am propus este de a contura câteva elemente biografice din viaţa lui Luis de Molina, ca mai apoi să explicăm conceptul de scientia media, aşa cum a fost propus de teologul iezuit, evidenţiindu-i importanţa pe tărâmul teologic.

II. Linii biografice generale despre Luis de Molina

Luis de Molina se naşte la 29 septembrie 1535 în Cuenca, Noua Spanie, Spania. Deşi începe studiul dreptului la Universitatea din Salamanca începând cu 1551, se retrage în urma unei crize spirituale care l-a dus la o convertire profundă. El ia contact cu lucrarea Exerciţii spirituale a lui Ignaţiu de Loyola (1491-1556 d.Hr.), unul dintre fondatorii ordinului călugăresc iezuit11, şi se dedică acestui ordin începând cu anul 1553, aderând la un centru călugăresc din Alcala de Henares care este orientat spre reformă.12 În acelaşi timp, Molina dezvoltă „un apetit vorace pentru filozofie şi teologie…”, ceea ce se împleteşte armonios cu accentul deosebit al iezuiţilor asupra importanţei educaţiei.

În 1554 este trimis la Universitatea din Coimbra, în Portugalia, unde studiază filozofia (în principal) sub Pedro de Fonseca (1528-1599), dobândind la sfârşitul studiilor de patru ani o diplomă de masterat. Mentorul său este privit de contemporanii săi ca „Aristotel al Portugaliei”, datorită competenţelor sale în logică şi metafizică.13 Aici se focalizează pe lucrările lui Aristotel, care vor avea o influenţă majoră asupra dezvoltării doctrinei cunoaşterii mijlocii.

Ca urmare a zelului său pentru filozofie, este motivat de Pedro de Fonseca să urmeze doctoratul la Coimbra. Astfel, Molina îşi continuă studiile din 1558 până în 1562. În acest timp, studiază scrierile biblice, cele patristice, medievale, familiarizându-se totodată şi „…cu teologia contemporană (inclusiv cu scrierile principale ale reformatorilor protestanţi).”14 De asemenea, studiază atât Summa Theologiae, cât şi alte lucrări ale lui Toma de Aquino. Originalitatea şi geniul său ies în evidenţă prin faptul că Molina îi corectează în scrierile sale atât pe reformatorii protestanţi, Luther şi Calvin, cât şi pe Toma de Aquino.15 Faţă de Luther şi Calvin, Molina apără liberul-arbitru al omului în sens libertarian16, iar harul mântuitor nu este văzut ca irezistibil. Luther şi Calvin propun liberul-arbitru în sens compatibilist.17

Ceea ce elaborează Molina sub forma cunoaşterii mijlocii are ca motivaţie faptul că teologia reformatorilor ar fi adus o înţelegere greşită a suveranităţii şi preştiinţei divine în raport cu libertatea umană. Perspectiva lor, fundamentată pe aceeaşi schemă de gândire găsită şi la Toma de Aquino, este că Dumnezeu precunoaşte ceea ce El deja a decretat, aşa încât toate acţiunile omului sunt determinate dinainte prin voia Sa ascunsă şi suverană.18 Molina critică dictonul conformul căruia „mai mult din suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă mai puţin din libertatea omului” şi afirmă cu tărie că un Dumnezeu suveran care lasă oamenilor liber-arbitru este superior unui Dumnezeu care din punct de vedere cauzal determină fiecare acţiune, fiind în controlul tuturor lucrurilor, dar cu preţul lipsei libertăţii oamenilor.19

În 1562, Molina îşi finalizează doctoratul şi din 1563 până în 1567 acceptă să predea la Universitatea din Coimbra, Portugalia, ca profesor de filozofie şi teologie. Cum Conciliul Tridentin ia sfârşit în anul 1563, Molina trăieşte satisfacţia de a recunoaşte că, prin intermediul acestei convocări, problemele reclamate de declanşarea reformei au fost rezolvate. De asemenea, liberul-arbitru este susţinut de Conciliu; însă una dintre chestiunile care i-au adus nemulţumire a fost asumarea teologiei tomiste despre har, întrucât Molina consideră că faptele nu sunt „…o condiţie necesară cauzală pentru mântuire”, ci un efect necesar al acesteia.20

Din 1568, Molina se mută de la Universitatea din Coimbra la Universitatea din Evora, unde „în următoarele două decade… îşi va face renumele ca unul din cei mai mari teologi preocupaţi de filozofie din toată Europa.”21 Tot în această perioadă, el continuă dezvoltarea unei teologii a harului care să stea „între Trent şi protestantism”, compilând până în 1573 un comentariu ingenios la Summa Theologiae, format din diverse notiţe şi materiale realizate până atunci. Această lucrare este „mai puţin un comentariu şi mai mult o corectare şi o reinterpretare a doctrinelor harului propuse de Aquino.”22

Mai apoi, în următorii 15 ani, Molina se ocupă „de controversa pe care el în mod corect a sesizat-o ca fiind aceea care a stat la baza polemicilor reformei şi care, chiar după conciliul de la Trent, aducea separare între Societatea lui Isus şi dominicani…”23. El consideră că anularea libertăţii umane autentice este eroarea centrală a reformei protestante. În 1588 sunt publicate cele şapte volume ale sale, reunite sub titlul abreviat Concordia24, operă considerată a fi magnum opus-ul carierei sale teologice. Autorul propune în această lucrare cuprinzătoare o schemă ingenioasă prin care se încearcă reconcilierea preştiinţei divine cu libertatea omului, folosindu-se conceptul de cunoaştere mijlocie.

Această lucrare devine remarcabil de populară după publicare, laolaltă cu scriitorul ei, însă stârneşte o opoziţie intensă din partea dominicanilor.25 Marea majoritate a iezuiţilor rămân de partea lui Molina în anii ce urmează, însă o parte dintre aceştia se împotrivesc convingerilor sale, pe baza faptului că acestea se deosebesc de teologia fondatorilor lor, Xavier şi Loyola, care susţin că predestinarea „e bazată pe merite cunoscute dinainte, întrucât Dumnezeu priveşte de-a lungul timpului şi vede pe aceia care vor persevera pe calea justificării şi apoi, bazându-se pe acest considerent, îi alege.”26 Această opoziţie înverşunată atrage privirile inchiziţiei spaniole, astfel încât Molina trăieşte până la momentul morţii sale sub îngrijorarea că va fi dat pe mâinile acesteia sau că va fi anatemizat.

În aprilie 1600, Molina primeşte din partea ordinului iezuit conducerea noului departament de teologie morală la Universitatea din Madrid, dar, în 10 octombrie 1600, se stinge din viaţă din cauza dizenteriei. Anul 1600 este pentru acesta deosebit de tumultuos, din pricina opoziţiei vehemente27 a unora dintre autorităţile catolice faţă de teologia sa. Abia pe 28 august 1607, papa Paul V revendică în mod oficial doctrina molinistă ca acceptabilă, „fără să insiste dacă e adevărată sau nu.” Papa afirmă legitimitatea doctrinei moliniste, dar şi a doctrinei tomiste, susţinute de dominicani, lăsându-se astfel loc în Biserica Catolică pentru un anumit grad de diversitate doctrinară. Aşadar, Molinismul este revendicat postum de către autoritatea papală drept perspectivă permisă în sânul Bisericii Catolice.28

III. Doctrina cunoaşterii mijlocii

Molina s-a opus cu fermitate la ceea ce considera a fi cea mai mare greşeală a teologiei reformatorilor, adică „negarea, în mod implicit sau explicit, a libertăţii umane în virtutea suveranităţii şi a atotştiinţei lui Dumnezeu.”29 Atât reformatorii, cât şi Molina, au moştenit de la Toma de Aquino, cu bună ştiinţă sau nu, o schemă a preştiinţei lui Dumnezeu care a stat la baza teologiei lor. De fapt, după Conciliul Tridentin, dominicanii au apărat cu hotărâre schiţa momentelor logice prezentate de Aquino. Conform acestuia, nu există moment în timp în care Dumnezeu să nu fi posedat atotcunoaştere. Dar nu din punct de vedere cronologic, ci logic (sau explanatoriu), există două momente succesive în cunoaşterea pe care Dumnezeu o posedă (la fel cum concluzia unui silogism logic are ca bază explanatorie premisele, sau cum teoremele matematice sunt precedate explanatoriu de axiome).30

Prima dată, trebuie să luăm în considerare decretul prin care Dumnezeu hotărăşte să creeze lumea prezentă. Înainte de acest decret, Dumnezeu posedă scientia simplicitis intelligentiae sau cunoaşterea simplă, prin care Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine, cunoaşte toate adevărurile necesare (de exemplu, adevărul legii non-contradicţiei), dar şi toate posibilităţile logice.31 Cu alte cuvinte, Dumnezeu posedă o cunoaştere iniţială a tuturor lumilor posibile.32 Deţinând acest tip de cunoaştere, Dumnezeu hotărăşte să creeze lumea prezentă, ceea ce echivalează cu o actualizare a uneia dintre lumile posibile. În urma decretului divin, urmează un al doilea moment logic în cunoaşterea lui Dumnezeu, conform lui de Aquino, care a fost denumit de acesta cunoaştere vizionară. În acest moment logic, posterior decretului creator, Dumnezeu cunoaşte toate afirmaţiile cu valoare de adevăr din lumea actuală, din trecut, prezent şi viitor. Deşi de Aquino a susţinut că această schemă nu eradichează libertatea autentică a omului, Molina a fost de altă părere.

În modelul tomist, adevărurile contrafactuale33 sunt cunoscute de Dumnezeu posterior decretului său de creare a lumii actuale, adică în momentul cunoaşterii vizionare a lui Dumnezeu. Marea problemă, aşa cum au recunoscut reformații, este că în felul acesta este obliterată libertatea omului (în sens libertarian), aşa încât toate alegerile sau deciziile oamenilor se întâmplă în mod necesar, având ca fundament decretul lui Dumnezeu de creare a lumii actuale. Mai exact, dacă Dumnezeu „atribuie în mod liber valori de adevăr propoziţiilor contrafactuale” prin decretul său creativ, atunci El „determină ceea ce creaturile ar face în oricare set de circumstanţe în care acestea s-ar afla.”34 De aceea, aşa cum am menţionat mai sus, Calvin şi Luther au fost compatibilişti35, ceea ce implică ideea că responsabilita­tea morală a oamenilor este compatibilă cu determinismul divin. În acest sens, libertarianismul metafizic este incompatibilist, adică libertatea omului nu este compatibilă cu determinismul divin.36

Luis de Molina a susţinut însă că momentul în care Dumnezeu cunoaşte adevărurile contrafactuale este anterior decretului creator. El s-a referit la cunoaşterea simplă cu denumirea de cunoaştere naturală (lat. scientia naturalis), iar la cunoaşterea vizionară cu denumirea de cunoaştere liberă (lat. scientia libera). Totodată, a considerat că între aceste două momente mai există un tip de cunoaştere, pe care a numit-o cunoaştere mijlocie (lat. scientia media). Dacă în primul moment logic Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce este posibil să se întâmple în oricare set de circumstanţe posibile, în al treilea, El cunoaşte tot ceea ce se va întâmpla în mod cert. Totuşi, în al doilea moment logic, Dumnezeu cunoaşte ceea ce s-ar întâmpla în oricare set de circumstanţe posibile (incluzându-se aici ceea ce ar face în mod liber oamenii.) Trebuie reţinut faptul că circumstanţele în care s-ar afla un individ la un moment dat nu restrâng libertatea acestuia, ci îi păstrează liberul-arbitru invariant, adică îi permit existenţa.37 Un exemplu sugestiv este dat de W. L. Craig, când acesta subliniază că, iniţial, Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce este posibil să facă Petru din punct de vedere logic, în orice circumstanţe în care acesta ar fi pus. În al doilea moment logic, Dumnezeu cunoaşte ceea ce Petru ar face în mod liber, în oricare circumstanţă ar fi pus. În al treilea moment logic, Dumnezeu cunoaşte ceea ce Petru va face, ţinând cont de circumstanţele stabilite în decretul creator.38

Să luăm ca ilustraţie circumstanţele din noaptea trădării din Marcu 14:72, când Petru s-a dezis de Isus de trei ori. Primul moment reprezintă cunoaşterea lui Dumnezeu a ceea ce Petru e posibil să facă: fie să Îl trădeze, fie să nu Îl trădeze pe Mântuitor. Al doilea moment reprezintă o restrângere de lumi posibile, prin fezabilitate, aşa încât, prin scientia media, Dumnezeu cunoaşte lumile actualizabile (Numărul lumilor posibile se restrânge la un număr mai mic de lumi fezabile). Doar lumile fezabile pot fi actualizabile prin decretul creator. În al doilea moment logic, dacă Petru l-ar trăda pe Hristos în circumstanţele date, atunci orice lume posibilă în care există aceleaşi circumstanţe, dar Petru nu Îl trădează pe Hristos, devine nefezabilă. Mai exact, adevărul contrafactual că, în respectivele circumstanţe, Petru l-ar trăda pe Isus de trei ori, este cunoscut de Dumnezeu prin cunoaşterea mijlocie. Al treilea moment logic este reprezentat de cunoaşterea liberă, când Dumnezeu cunoaşte că Petru se va lepăda de Hristos de trei ori, fiindcă în decretul creator anterior, Dumnezeu a actualizat una dintre lumile fezabile.39

Primul tip de cunoaştere este esenţial, la fel şi conţinutul său, aşa încât Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar deţine o asemenea cunoaştere. Al doilea tip de cunoaştere este tot esenţial, dar nu şi conţinutul său, aşa încât Dumnezeu nu este Dumnezeu fără acest tip de cunoaştere, însă El rămâne Dumnezeu în ciuda contingenţei conţinutului acestuia, care ţine cont şi de libertatea oamenilor. În al treilea moment, conţinutul cunoaşterii este de asemenea, neesenţial.40

Dacă după primul moment logic al cunoaşterii lui Dumnezeu, seturile de circumstanţe logice se numesc lumi posibile, după al doilea moment logic, după ce are loc o „triere” a acestora în funcţie de fezabilitate, ele se vor numi lumi fezabile.41 O altă menţiune importantă despre cunoaşterea mijlocie este că ea nu presupune un model perceptualist de cunoaştere, asemenea cunoaşterii umane în raport cu contingenţele zilnice, care să Îl portretizeze pe Dumnezeu ca Unul care află lucruri noi, ci unul conceptualist, în care Dumnezeu cunoaşte adevărul afirmaţiilor contrafactuale în acelaşi mod în care cineva şi-ar cunoaşte propriile idei sau în acelaşi mod în care cineva cunoaşte adevărurile logice necesare.42

Libertatea omului este păstrată prin modelul molinist, fiindcă înainte de crearea lumii actuale (a setului de propoziţii logice care a fost actualizat prin actul creator, adică prin alegerea unei lumi fezabile), Dumnezeu ia în considerare şi libertatea omului, adică ce ar face omul în toate circumstanţele în care el ar fi pus. Când Dumnezeu alege una dintre lumile fezabile, conform Molinismului, El hotărăşte, în libertatea Sa ultimă, care va fi setul de circumstanţe în care va fi pus omul. În cazul acesta, se poate vorbi de un micro-management al universului, aşa încât fiecare atom din acesta este la locul său prin alegerea suverană a lui Dumnezeu. Mai mult decât poziţia atomilor, omul însuşi este pus în circumstanţe alese de Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu poate coordona cursul istoriei la un sfârşit plănuit de El, libertatea omului neobliterând putinţa lui Dumnezeu de a fi Providenţa ce ghidează istoria după voia Sa ascunsă. Dumnezeu poate folosi în acest sens şi relele înfăptuite de om pentru a scoate în final un bine mai mare din acestea. Astfel de implicaţii ale Molinismului îi arată valoarea deosebită printre perspectivele teologice.

IV. Concluzii

În urma acestui eseu, considerăm că am reuşit să schiţăm evenimentele majore din viaţa lui Luis de Molina, un contrareformator iezuit ce s-a remarcat pentru întreaga istorie bisericească prin dezvoltarea unei doctrine originale şi prolifice, numită cunoaşterea mijlocie. Moştenirea sa teologică este Molinismul, care are la bază scientia media, un moment logic al preştiinţei lui Dumnezeu prin care Acesta cunoaşte ce s-ar întâmpla în toate lumile posibile, ţinând cont şi de ce ar alege oamenii în orice set de circumstanţe în care ei ar fi puşi. Cunoaşterea mijlocie este situată între primul moment logic al cunoaşterii lui Dumnezeu – adică acela în care El ştie ce e posibil să se întâmple, date fiind toate circumstanţele posibile – şi ultimul moment logic, în care El ştie ce se va întâmpla cu siguranţă în lumea fezabilă, devenită actuală prin actul creator. Ca urmare a decretului divin de actualizare a lumii în care trăim, care se află din punct de vedere logic între cunoaşterea mijlocie şi ultimul moment logic, una dintre lumile fezabile este actualizată prin decretul suveran al lui Dumnezeu, astfel încât El predestinează toate câte se întâmplă, însă nu determină cauzal ce va face omul. Făpturii create, care poartă chipul lui Dumnezeu, i se păstrează liberul arbitru în modul autentic, adică libertarian, aşa încât acesta să îi poată spune „Da” lui Dumnezeu, din libertate. Doctrina molinistă este prolifică întrucât, dacă reflectă realitatea, poate da un răspuns deosebit la tensiunea dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi libertatea omului, la problema logică a existenţei răului, la doctrina providenţei lui Dumnezeu, şi, în mod special, ea încearcă să dea un răspuns pertinent la întrebarea: „Cum poate Dumnezeu să cunoască viitorul şi în acelaşi timp omul să rămână liber?”, formulată adeseori în dezbaterile legate de preştiinţa divină.

 

NOTE

  1. Kirk R. MacGregor, Luis de Molina.The Life and Theology of the Founder of Middle Knowledge, Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2015, p. 16.
  2. Ibidem, pp.13-14.
  3. William Lane Craig, The Only Wise God. The Compatibility of Divine Foreknowledge and Human Freedom, Eugene,Oregon: Wipf and Stock Publishers, 1987, p. 127.
  4. Tim Stratton și Jacobus Erasmus, „Mere Molinism: A Defense of Two Essential Pillars”, Perichoresis, vol. 16, issue 2, 2018, p. 18.
  5. Termenul românesc pentru „evangelicalism” sau „evangelical protes­tantism.”
  6. K. R. MacGregor, op.cit., pp. 13-14.
  7. Ken Perszyk, „Molinism, The Contemporary Debate”,Themelios, vol. 37, issue 3, 2012, pp. 567-568.
  8. Ibidem.
  9. Pentru a putea „reflecta realitatea” în mod legitim, e necesar ca să existe ceva asemenea „Molinismului pur şi simplu” (aluzie la cartea lui C. S. Lewis, Mere Christianity [„Creştinism pur şi simplu”]), iar un teren comun pentru perspectivele care se revendică moliniste poate fi găsit în cartea lui Tim A. Stratton, Mere Molinism, publicată în 2020.
  10. Se cunoaşte acum că în timpul bombardamentelor aeriene asupra Londrei din cel de-Al Doilea Război Mondial, mulţi oameni şi-au pierdut viaţa fiindcă au susţinut, în mod nefericit, fatalismul. Afirmând astfel: „ceea ce urmează să se întâmple oricum se va întâmpla, indiferent de acţiunile mele”, ei s-au eschivat de la însăşi salvarea propriilor lor vieţi. Această întâmplare ilustrează felul cum oameni de rând pot susţine diferite perspective filozofice despre liber-arbitru care să le influenţeze hotărâtor cursul existenţei. William Lane Craig, op.cit., p. 11.
  11. Sub numele de Societatea lui Isus, a avut drept cofondatori pe Ignațiu de Loyola şi pe Francis Xavier (1506-1552).
  12. K. R. MacGregor, op.cit., p. 48.
  13. Ibidem, pp. 48-51.
  14. Ibidem, pp. 69-71.
  15. Ibidem, pp. 73, 80.
  16. „Libertarianismul este perspectiva care susţine că liberul-arbitru este incompatibil cu determinismul (care afirmă că evenimente trecute în mod necesar atrag după sine evenimente subsecvente) şi că unele dintre acţiunile noastre sunt libere (de remarcat că libertarianismul nu pretinde ca toate acţiunile cuiva să fie libere). Dar ce înseamnă mai exact „acţiune liberă”? În primul rând, prin acţiune înţelegem fie o chestiune fizică, asemenea ridicării mâinii pentru a vota, sau una mentală, cum ar fi dorinţa de a ridica mâna şi de a vota. Aşadar, dacă mâna cuiva este legată şi nu poate fi ridicată, şi dacă cineva doreşte sau încearcă să o ridice, atunci acea persoană efectuează o acţiune (chiar dacă din punct de vedere fizic acţiunea nu poate avea loc). În al doilea rând, numind o acţiune a cuiva «liberă», ne referim la faptul că agentul este responsabil în mod ultim pentru aceasta dacă şi numai dacă este o acţiune formatoare de caracter sau suficient explicată de caracterul sau motivele agentului.” Tim Stratton şi Jacobus Erasmus, op.cit., p. 19.
  17. K. R. MacGregor, op.cit., pp. 74-75. „Mulţi filozofi consideră că libertatea practică şi responsabilitatea sunt consistente cu determinismul, subscriind astfel cu compatibilismul.” Robert Audi (editor), The Cambridge Dictionary of Philosophy (Second Edition), New York: Cambridge University Press, 1999, p. 327. „Un lucru (eveniment, situaţie) determină pe un altul dacă al doilea este o consecinţă a primului, sau dacă al doilea este necesitat de primul, de exemplu, mişcările mâinii unui votant sunt o consecinţă a intenţiei lui. Cum este în general înţeles, determinismul susţine că orice se întâmplă e determinat de condiţii antecedente… Explicat în felul acesta, determinismul implică faptul că în orice clipă viitorul este deja fixat şi unic, fără posibilitatea de evoluţii alternative.”
  18. Înţelegem libertatea autentică drept acea libertate înţeleasă în termeni libertarieni.
  19. K. R. MacGregor, op.cit., p. 25.
  20. Ibidem, pp. 83-84.
  21. Ibidem, p. 84.
  22. Ibidem, p. 85.
  23. Ibidem.
  24. Titlul complet este: Liberi Arbitrii cum Gratiae Donis, Divina Praescientia, Providentia, Praedestinatione et Reprobatione Concordia („Compatibilitatea dintre liberul-arbitru şi darurile harului, preştiinţa divină, providenţa, predestinarea şi reprobaţiunea.”)
  25. Thomas Carson et al. (editors), The New Catholic Encyclopedia (second edition), Farmington Hills, Michigan: Gale Research Inc, 2002, p. 50.
  26. K. R. MacGregor, op.cit., pp. 196, 197, 203.
  27. Anii precedenţi au fost marcaţi de o primă censură (lat. censura, cu sens de pedeapsă hotărâtă de biserica Catolică faţă de o persoană botezată, conform legii dreptului canonic a bisericii Catolice) hotărâtă de către comisia papală (cu numele Congregatio de auxiliis gratiae), iar această presiune a autorităţilor catolice îi deteriorează sănătatea în mod decisiv. Primele concluzii, din 1598, ale comisiei papale sunt total în defavoarea lui Molina; teologia sa este văzută ca inovativă, „străină de teologia Părinţilor bisericii, de conciliile bisericeşti şi de decretele papale”, iar lucrările sale sunt suspendate, cu menţiunea că scrierea sa,Concordia, ar trebui interzisă. A urmat o a doua censură mult mai detaliată la sfârşitul anului 1598, redactată în 200 de pagini şi semnată de majoritatea membrilor din Congregatio. „Odată cu această acuzaţie, reieşea mai limpede că o anatemizare oficială din partea Papei urma să apară.” O a treia censură este hotărâtă faţă de acesta până în octombrie 1600, aşa că Molina s-a stins din viaţă cu gândul că va fi anatemizat pe nedrept după moartea sa. Cel mai probabil acesta ar fi fost în scurtă vreme anatemizat, dacă nu ar intervenit „… la curtea papală teologul Benedetto Giustiniani, fost rector al Colegiului Roman Iezuit”, pledând în favoarea sa. K. R. MacGregor, op.cit., pp. 209, 285.
  28. K. R. MacGregor, op.cit., p. 295.
  29. Ibidem, p. 86.
  30. Ibidem, pp. 105, 106.
  31. Ibidem.
  32. Este deosebit de important în acest punct să înţelegem că o lume posibilă din punct de vedere logic reprezintă un set de posibilităţi logice. O lume posibilă din punct de vedere logic nu reprezintă o lume concretă, cum ar fi o galaxie îndepărtată. Un exemplu ar fi: într-o lume posibilă, Gara de Nord din Bucureşti este plasată într-un alt sector decât cel actual. Ca să înţelegem şi mai bine ideile de lume posibilă, remarcăm că relaţia matematică „1+1=3” este falsă în toate lumile posibile, întrucât ea presupune o contradicţie logică. Tot ceea ce nu presupune o contradicţie logică va fi adevărat în cel puţin una dintre lumile posibile. Vezi discuţia în detaliu în William Lane Craig şi J. P. Moreland, Philosophical Foundations for a Christian Worldview, Downers Grove, Illinois: IVP Academic, 2003, p. 89.
  33. Afirmaţiile contrafactuale se referă „la propoziţii condiţionale la modul subjonctiv” (mod inexistent în limba română). Modul subjonctiv se traduce în română prin folosirea conjunctivului: „Să fi avut bani, mi-aş fi cumpărat o maşină.” Exemplul menţionat poate fi înţeles ca: „Dacă aş fi avut bani (dar nu îndeplinesc această condiţie, sau nu sunt în această circumstanţă), mi-aş fi cumpărat o maşină.” Cu alte cuvinte, propoziţiile contrafactuale se referă la stări de fapt care ar fi diferite dacă şi circumstanţele ar fi altele decât cele actuale. William Lane Craig, op.cit., pp. 75, 76. K. R. MacGregor, op.cit., pp. 29, 30.
  34. K. R. MacGregor, op.cit., p. 106.
  35. Luther susţinea în felul acesta că, spre exemplu, „trădarea lui Isus de către Iuda a fost un fapt necesar [din punct de vedere logic].” K. R. MacGregor, op.cit., p. 106.
  36. William Lane Craig şi J. P. Moreland, op.cit., p. 460.
  37. Diferenţa între momentele logice este exprimată în limba engleză mai clar, ţinând cont de faptul că, în primul moment, Dumnezeu cunoaşte ceea ce „could happpen” (s-ar putea întâmpla), în al doilea, ceea ce „would happen” (s-ar întâmpla), iar în al treilea, ceea ce „will happen” (se va întâmpla). William Lane Craig, op.cit., pp. 136-138.
  38. William Lane Craig, op.cit., pp. 136-138.
  39. Ibidem.
  40. Ibidem.
  41. K. R. MacGregor, op.cit., p. 114.
  42. „În modelul perceptualist, Dumnezeu îşi derivează cunoaşterea prin a privi şi a vedea ce există. Acest model este afirmat în mod tacit atunci când oamenii vorbesc despre Dumnezeu, care vede viitorul de dinainte sau îl preştie. Totuşi, Molina a insistat că Dumnezeu nu îşi derivă cunoaşterea din ceva similar percepţiei. În schimb, cunoaşterea lui Dumnezeu este de sine stătătoare şi ar putea fi analizată prin analogia unei minţi care îşi cunoaşte propriile idei”. K. R. MacGregor, op.cit., p. 116.

 

BIBLIOGRAFIE

Audi, Robert (editor), The Cambridge Dictionary of Philosophy (second edition), New York: Cambridge University Press, 1999.

Carson, Thomas et al. (editors), The New Catholic Encyclopedia (second edition), Farmington Hills, Michigan: Gale Research Inc, 2002.

Craig, William Lane şi J. P. Moreland, Philosophical Foundations for a Christian Worldview, Downers Grove, Illinois: IVP Academic, 2003.

Craig, William Lane, The Only Wise God. The Compatibility of Divine Foreknowledge and Human Freedom, Eugene, Oregon: Wipf and Stock Publishers, 1987.

MacGregor, Kirk R., Luis de Molina. The Life and Theology of the Founder of Middle Knowledge, Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2015.

Perszyk, Ken, „Molinism, The Contemporary Debate”, Themelios, vol. 37, issue 3, 2012.

Stratton, Tim şi Jacobus Erasmus, „Mere Molinism: A Defense of Two Essential Pillars”, Perichoresis, vol. 16, issue 2, 2018.

 

Imagine: Luis de Molina; Sursa: Wikimedia Commons

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Silviu Vaipan a studiat la Institutului Teologic Penticostal din București și se concentrează în prezent pe (re)stabilirea în Marea Britanie. Este interesat îndeosebi de teologie biblică, apologetică, teologie comparată şi filozofie, iar, la nivel practic, de implicarea în biserica locală. Cântă la chitară, muncește în construcţii şi poate avea, fără probleme, conversaţii de cinci ore şi jumătate.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.