Demonii este cel mai politic şi mai polemic dintre romanele lui Dostoievski. Nici o altă operă nu o egalează în ferocitate vizionară, după cum  nici o altă operă nu posedă această intensitate  a  privirii care se apleacă asupra intelighenţiei ruse. Demonii este textul ce consemnează, dramatic şi definitiv, despărţirea scriitorului devenit profet de vechiul eu revoluţionar. Dostoievski  lasă moştenire celor ce vin un testament în care se întrevede nu doar imaginea, teribilă, a viitorului, dar şi neliniştea mesianică a propriei sale credinţe.

Demonii duce mai departe tema fondatoare din capodopera lui Turgheniev. Romanul lui Dostoievski este un roman închinat relaţiei, tragice şi dialectice, dintre părinţi şi copii. Asemeni atâtor alte romane ruse, Demonii este istoria unei obsesii, aceea a condiţiei ruse. Anatomia condiţiei umane trece prin anatomia încercărilor sufletului rus. Pasiunea pentru Rusia este devoratoare şi înflăcărată, căci viitorul omenirii înseşi este legat de calea pe care poporul rus o va alege, ca îndrumător şi salvator.

Liberalismul rus este, în lectura lui Dostoievski, crezul din care se iveşte radicalismul amoral şi tenebros al fiilor rătăciţi. Ridicolul lui Stepan Verhovenski se suprapune peste iresponsabilitatea celor care, experimentând cu ideile şi perorând grotesc, pregătesc pe cei ce îi urmează. Energia satirică a  lui Dostoievski este dedicată creionării destinului acestui ratat pompos, închipuit dizident şi parazit în casa unei aristocrate. Viaţa sa capătă cu adevărat sens în clipa în care tatăl se eliberează şi se pregăteşte de moarte. De abia atunci ridicolul lasă loc unei majestăţi tragice.

Teza lui Dostoievski este una cât se poate de limpede formulată, asemeni unei axiome matematice. Din trunchiul taţilor se ivesc fiii, iar Piotr Verhovenski întruchipează amoralismul demonic pe care liberalii ruşi îl cresc, ireponsabil. Teatrul de operetă al tatălui lasă loc crimelor infernale ale fiului. Calchiat după teribilul Neceaev, tânărul Verhovesnki este marele manipulator, cel care imaginează, cu fantezie demonică, laboratorul destinat să refacă umanitatea, ca parte a unui pariu antropologic. Amoralismul său este amoralismul demiurgului ce admiră, în deplină libertate, conturul teribil al creaturilor ce îi populează lumea.

Cel care dă glas acestui viitor al nivelării criminale este Şigaliov: personaj obsedat de idee, maniacal şi monoman, el este teoreticianul ce sistematizează soluţia intelighenţiei fanatizate. Micul oraş de provincie este scena pe care se joacă o dramă a viitorului. Ideologia lui Şigaliov este aceea pe care, în forme raţionale, o va îmbrăţişa radicalismul secolului XX sovietic. Răceala profetică a vocii sale o anunţă pe aceea a contemporanilor lui Lenin şi Stalin.

Şigaliov este intelectualul ce nu are îndoieli, pentru că se află în posesia adevărului ultim. El nu este, asemeni lui Kirillov, atras de abis şi de neliniştea morţii. El nu este, asemeni lui Şatov, torturat de credinţa în rolul mântuitor al omului creştin rus. El este marcat de această siguranţă neomenească şi sângeroasă ce va fi temelia eticii prometeice. Şigaliov este cel în care viitorul capătă cu adevărat chip.

Dar romanul lui Dostoievski explorează şi un alt teritoriu decât cel al subteranei  revoluţionare. Intensitatea sa atinge cotele unei coborâri în infern odată cu cronica aventurilor lui Stavroghin. Cel care este văzut de Verhovenski-fiul ca ţarul noii Rusii este fiinţa în care dilema modernilor îşi află imaginea sa de insuportabilă cruzime. Care mai este limita asumată de om în clipa în care orice formă de cenzură a moralei şi a divinităţii a încetat să mai fie prezentă? Iată întrebarea dincolo de care nu se mai află decât neantul, iată întrebarea dincolo de care se află genunea care îl înghite pe Stavroghin însuşi.

Prin Stavroghin, cel care îşi mărturiseşte păcatul cu voluptate, ca un medic ce îşi despică corpul pe viu, fără anestezie, Dostoievski întrevede omul  care se apropie de cea din urmă poartă. Este, poate, acea poartă a absurdului care i-a urmărit, în textele lor, pe Camus şi pe Buzzati. Drumul lui Stavroghin duce, implacabil, către sinuciderea ce transcrie un impas din care nu mai există ieşire.

Romanul politic devine, prin această interogare a păcatului şi a morţii, un roman ce sparge graniţele timpului său. Stavroghin anunţă universul în care răsună vocile expresioniste şi existenţialiste. Vitalitatea sa infernală se hrăneşte din măcinarea celui care nu mai cunoaşte posibilitatea mântuirii. Stavroghin este unul dintre moderni, căci accesul la divinitate îi este interzis. Cât despre speranţă, aceasta dispare în infernul ce creşte, asemeni unei tumori canceroase, din chiar materia sufletului omenesc.

Imagine: Vasily Perov – „Portrait of Fedor Dostoyevsky” (1872); Sursa: Wikipedia

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Ioan Stanomir este critic literar, publicist și politolog român, dar și profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. A absolvit Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere a Universității din Bucureşti. A obținut doctoratul în Drept în cadrul aceleiași universități.

Un comentariu la „Dostoievski la bicentenar: „Demonii” şi umbra lor”

  1. Acest proces de subminare generala a sistemului rusesc traditional este foarte bine descris si de Tolstoi in „Anna Karenina”. Daca nu era lovitura de stat a bolsevicilor, in conditiile binecunoscute istoric, imperiul tarist ar fi fost fagocitat de catre fortele raului internationalist la toate nivelurile institutionale si in final s-ar fi ajuns le acelasi rezultat. Descompunerea societatii ruse, care era plina de probleme, dar care era infinit mai libera decat toate sistemele totalitare nascocite in secolul XX.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.