Dar adevărul nu se dă cu forța și fiecare își poate găsi un acces. Prin creația geniului putem să ne bucurăm și noi căci geniul ne împrumută ochii lui să vedem ce nu vedem cu ochii noștri (Schopenhauer). Dacă nu ești geniu poți să te bucuri de geniu: de Simfonia Eroica, de pictura lui Vermeer sau de Hagia Sophia.
În concluzie, nu există nici un motiv să decretăm istoria ca sfârșită în sens kojèvian. În plan politic, când asertăm „imposibilitatea universalului pozitiv ca stat universal” nu spunem că nu se va construi ceva de tipul statului universal, ci asertăm imposibilitatea utopiei ca utopie.
Existența marxismului cultural este contestată ca simplu contrasens la economismul marxismului ortodox. Pare o contradicție, dacă rigidizăm economismul marxist, ignorând faptul că marxismul clasic propunea deja revoluția culturală, precum și recuperarea ulterioară a Manuscriselor din 1844.
ANTROPOMAHIA § 1. Conceptul recunoașterii. Hegel descrie conceptul recunoașterii (Anerkennung) prin reciprocitate. Când vorbim despre o conștiință avem deja două conștiințe, intersubiectivitatea efectivă sau Spiritul: aproprierea cognitivă de sine mediată de aproprierea recognitivă a celuilalt. Conceptul recunoașterii dezvăluie pe fiecare ca mijloc pentru altul și scop pentru sine. Tot ce […]
Visul unificării religiilor aparține spiritului non-religios care vrea să își facă o casă aici pe pământ. Obsesia unificării orizontale este astfel opusul spiritului religios vertical care este a) spirit misionar (auto-identitar) și b) spirit pelerin dedicat patriei metafizice. Ecumenismul este deci un alt duh, meta-religios: filosofic sau politic.
Propaganda ostilă familiei ce proclamă emanciparea copilului ignoră faptul ontologic că familia nu este carcera libertății ci incubatorul ontologic al libertății. Familia nu limitează ci întemeiază libertatea. Procesul individuării și al maturizării libertății este travaliul trenant al negativului – libertatea nu se obține ca dintr-un foc de pistol. Așa cum mama gestează copilul, familia gestează adultul.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.
Încearcăm să surprindem critica revoluției efectuată de Hegel în Fenomenologia Spiritului (1807) în segmentul intitulat Libertatea absolută și Teroarea. Rezultatele noastre indică, rezumativ, că ținta lui Hegel este dublă: 1. filosofia lui Rousseau și 2. politica lui Robespierre. Hegel dezvăluie în fond unitatea teoretico-practică a Revoluției Franceze identificând critica voinței generale cu critica terorii, adică teoria revoluționară cu praxis-ul revoluționar.
În critica intelectului, Hegel a întors într-un fel Antitetica rațiunii pure împotriva intelectului dogmatic însuși. Kant a preluat și folosit (în mod limitat) procedeul isostheneia al scepticismului antic în cadrul Antinomiei rațiunii pure. Hegel admite ambele influențe, arătând însă cum antitetica limitată a lui Kant trebuie și poate fi generalizată la structura întregului spațiu logic.
Studiul lui Hegel despre Deosebirea dintre sistemul lui Fichte și sistemul lui Schelling (1801) – denumit simplu Differenz-Schrift și citat sub forma DS – este locul unde se naște propriu-zis conceptul speculativ1. Deși Hegel din perioada de la Jena este perceput deocamdată în postura subalternă de disicipol al lui Schelling, o lectură atentă va schimba această percepție.