În România, discursurile despre identitate par a fi blocate, de ceva timp, într-un antagonism de suprafață – între cei care sunt speriați de așa-numita „pierdere a identității” și cei care cred la limită în importanța (sau chiar existența) unei identități de țară.
Experimentul artistic contemporan pare a-și transcende propriile limitări normative și a intra într-un spațiu idealizat al libertății, unde necunoscutul domină nevoile imediate ale simțirii. Această zonă a necunoscutului atrage și îndepărtează în același timp, căci invită la o utilizare inconfortabilă a atenției, în neconcordanță atât cu nevoia de contemplare a artei vechi, cât și cu ritmul rapid al secolului nostru. Aceste tensiuni se întrevăd în elementele de ordin politic și social care se regăsesc în manifestările artei contemporane. Dar mai există o relație de subordonare, pe care o explorează Julian Stallabrass în cartea sa – între neoliberalism și efectele sale asupra mesajului artei contemporane, relație care va face și subiectul acestei recenzii.
Așadar, în fața situațiilor de criză, Uniunea Europeană s-a dovedit a fi deseori un proiect fragil. După cum observă Geoff Mulgan, ne este greu să ne imaginăm un viitor în care democrația prosperă, dar ne pregătim resemnați pentru dezastrul ecologic imanent și viitorul dominat de tehnologie. Pentru a fi pregătiți în fața crizelor de viitor, trebuie ca în primul rând să avem cunoștințele necesare în legătură cu procesele care ne ghidează viața socială și politică.