Petrichor
Spre seară,
Trandafirii galbeni, grei de apă,
Se plecau în bătaia vântului.
Respirația îmi era
Saturată
De aerul plin de pământ
Și lumină difuză.
Coaja aspră
A cireșului din curte
Opunea rezistența alterității
Degetelor moi, curioase.
Călcam cu grijă,
Să nu sfărâm melcii
Sau să trezesc mușuroaiele;
Pământul colcăia
De râme,
Iar aerul suspenda, flămânde,
Molii-colibri.
***
Nu cred c-am avut
Vreo clipă în care
Să nu mă doboare o milă,
Ori vreo desfătare,
Fără de teama
Durerii și silei;
Poverile altora
Plouau peste mine
Și-n visele-gingașe.
***
Dar ploaia,
Mirosul pământului, freamătul viu
Al naturii, din care sunt una,
A făcut din unirea
Plăcerii cu viața
O plasă-momeală,
Care mă-nvăluie,
Amăgitor,
În somnul Arachnei.
Palimpsest
„Bhfuilis soranna sorcha,
Ach tagais ‘nós na hoíche,
(…)
Is claochlú an ealaín
Is ealaín dubh í.”
— Hozier, De Selby, Part 1
Am însemnat cu ochii
Pe inima-pergament
Copilăria dulce,
Ființa fragedă,
Deprinsă în jocuri de
Râsete-clinchete,
Gaura în formă de părinte:
Fiorii de gheață,
Palmele și tălpile,
Fierberea sângelui.
Trădarea tatei,
Leșinurile mamei,
Bețiile ei până la
Pierderea lucidității,
Ștreangul nevăzut
Al bunicului,
Strania emergență
Pietrificată
A chipului stins,
Durerile fratelui –
Tată-copil,
Genunchii tociți în rugă
Și silă,
Șoaptele limbii,
Incantând
Ocultarea,
Pierderea sinelui
În umbra marelui gol.
Și-atunci,
Fără de veste,
Flacăra albastră a ochilor tăi
A trezit în acest abis
Un fel de creatură polimorfă,
Un monstru mitologic
Luând forma
Unui Tu interiorizat,
Purtând un chip de
Indescifrabilă
Frumusețe.
O simplă privire
A șters orice semnificație
Neutră, familiară,
Melancolia calmă
A micului oraș.
Pașii noștri în tandem –
Trotuarul era casa încăpătoare
A rătăciților –
Trăgeam în piept fumul
Țigărilor tale la bucată,
Îmi auzeam respirația și
Simțeam cum mă cuprinde
Vertijul
Vârstei de aur a dragostei:
Zeițe ale aerului dintre noi,
Aducând mai aproape
Toate lucrurile
Dintre mine și tine,
Cuvintele piedicilor,
Tot mai aproape de mine –
Puful delicat al cefei tale
Sub vârfurile degetelor,
Căldura încrucișată
A mâinilor –
Pieptul mi-l strâng și
Mă dor.
Cleștele acuzelor,
Marginile orelor –
Două toarte de amforă.
Corzile erau
Coastele mele
Trosnind,
Sufletul întretăiat
Era lira
Zdrobită-n
Galopul frust
Al șoaptelor tale,
Buzele tale –
Proaspete izvoare
Pecetluind
Orice încercare de
Resemnificare.
***
Pierderea ta –
Arc al oricărei pierderi,
Catalizator al fiece dureri,
Acoperind tot ce am iubit vreodată
Cu o umbră tot mai mare,
Redeșteptare a totului,
A vieții bogate
Ce curge din rănile mele,
Ca îndrăzneală,
Ca eros
Atotcuprinzător.
Și liniștea,
Ah, liniștea plină
A mării,
Marea, perplexa
Mirare,
Jumătate-umbră
Jumătate-nour,
Iridiscența în care mă afund
Cu capul înainte,
Și ochii larg deschiși.
Praf de fluture
Între arătător și mijlociu
Praf irizat de fluture —
Am tresărit, gândind
La subțierea zilelor lui
Neîndestulătoare.
De ceva timp mă sfâșie
Efemeritatea fragilă
A lucrurilor mărunte,
Aripile de molii
Izbindu-se de lumină,
Orbite de eros-thanatos.
***
Tot ce iubesc se stinge,
Lăsându-mă în urmă;
Se depune în mine
Cromatica tasată,
Amintirile mele —
Un nesfârșit necrolog,
Iar adâncul meu o necropolă,
Pe care urcă morții.
Ochii mei sunt acoperișul
Domului răsturnat,
Prin care se înghesuie
Ca fluturii de noapte,
Să mai vadă o dată
Lumina.
Imagine: Hendrick Goltzius – „Quis evadet?” (1594); Sursă: Met Museum
