După cum bine se ştie, încă de pe vremea romanilor, schimbarea împăraţilor – prin extensie, a regimurilor – aducea după sine schimbarea capetelor vechilor busturi sau, la rigoare, înlocuirea în întregime a unei statui cu alta. Existenţa simbolică, în efigie, cea care prelungeşte o prezenţă determinată, şi cu atît mai mult una exemplară, dincolo de limitele sale omeneşti, declanşează stări şi comportamente care se înscriu într-un registru foarte larg, de la reculegerea smerită şi pioasă şi pînă la revolta morală şi la furia distructivă. Mari momente din istoria omenirii, de la năvălirile barbare şi pînă la revoluţiile mai mult sau mai puţin sistematizate, au fost, simultan, şi mari bătălii duse împotriva insemnelor, a statuilor şi a simbolurilor consacrate. Pentru că oricît ar fi evoluat umanitatea, pe parcursul a cîtorva mii sau chiar zeci de mii de ani, din punctul de vedere al civilizaţiei, al cunoştinţelor ştiinţifice şi al posibilităţilor tehnice, din punctul de vedere al faptelor de conştiinţă şi al reperelor morale, ea a rămas captiva aceluiaşi set de reprezentări magice şi de aspiraţii simbolice. Faţă de trogloditul paleolotic, cel care aducea bizonul sau cerbul în interiorul peşterii prin conturarea imaginii sale, apoi îl săgeta acolo în efigie şi socotea vînătoarea din pădure doar o simplă formalitate în consecinţa actului definitiv al identificării şi al uciderii magice, omul contemporan nu se deosebeşte aproape deloc sau, în cel mai bun caz, se deosebeşte doar prin iconografie şi prin recuzită. Locul peşterii l-au luat acum spaţiul public, panoul publicitar, semnul grafic, mediile şi, de ce nu, însăşi capacitatea noastră fabulatorie.

Venirea comuniştilor la putere a însemnat, înainte de naţionalizare, înainte de exproprieri, înainte chiar de inaugurerea marilor şantiere şi lagăre de muncă, în care au fost exterminaţi sute de mii de oameni, vinovaţi doar pentru că s-au remarcat în profesie sau că şi-au asumat anumite responsabilităţi publice – a însemnat, aşadar, un război crunt împotriva imaginilor, a insemnelor, a reprezentărilor de tot felul. Cu alte cuvinte, un război împotriva statuilor. O întreagă lume de imagini şi de forme a fost dizlocată, compromisă şi, finalmente, aneantizată, pentru a fi înlocuită cu alta, purtătoare a aceloraşi mesaje cvasitranscendente, dar stocată în alte repere iconografice. Astfel, unde altădată se ridicau statuile lui Ferdinand, Brătianu, Pache Protopopescu etc. etc., au început să prindă viaţă magico-simbolică monumentele impenetrabile şi ostentative ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Groza etc. – apostoli, cu toţii, ai unei noi mitologii cu aspiraţii mîntuitoare. Iar cînd comunismul însuşi a obosit de moarte, cînd mesianismul său măsurat în cincinale a fost lovit de amnezie şi şi-a pierdut, una cîte una, toate profeţiile fondatoare, amplele mişcări politico-sociale din ţările de est au redescoperit voluptatea conflictelor magice. Steagurile au fost decupate în zona insemnelor, lozincile au fost martelate, asemenea sfinţilor din lăcaşurile creştine de către hoardele venite din stepele Asiei, iar statuile imperturbabile, care-i preamăreau pe patriarhii paradisului imanent, au căzut şi ele sub furia mulţimilor dezlănţuite. Aşa s-a dus statuia lui Petru Groza de lîngă Facultatea de Medicină, aşa s-au dus nenumăratele busturi bărboase ale clasicilor fericirii pe pămînt, coclite prin parcuri şi prin grădini publice, aşa s-a dus şi statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii şi tot aşa era s-o păţească şi bietul Dobrogeanu Gherea, asimilat şi el, prin lectură înfierbîntată, grupului de întemeietori.

Moartea (sau numai criogenizarea) simbolurilor comuniste a reactivat memoria de grup şi disponibilitatea spaţiului public, ceea ce a făcut ca, imediat după 1990, fie să se reinstaleze vechile monumente, cazul statuii lui Brătianu de Mestrovici, fie să se comande altele noi. Şi, în acest moment, a început dezastrul! Criza enormă prin care a trecut România în cele cinci decenii de comunism, disoluţia reperelor şi dezordinea spirituală cronicizată, alături de încă multe alte disfuncţii care nu intră acum în discuţie, şi-au dezvăluit cu adevărat anvergura o dată cu declanşarea acestei furii a reconstrucţiei simbolice. Posedaţi mai mult decît ne-am fi aşteptat de duhul Cîntării României, educaţi eficient să înţelegem lumea ca pe o enormă construcţie butaforică şi nu ca pe un set de valori durabile, îndoctrinaţi de o propagandă infailibilă să ne citim epopeic propria existenţă şi să delegăm trecutului mitic prerogativele de reprezentare a prezentului, ne-am trezit dintr-odată, în plină libertate, mai aproape ca oricînd de acel scenariu de tip magic după care adevărata realitate și existenţa noastră desăvîrşită sînt probleme care privesc lumea eroico-ficţională, aceea a imaginilor atemporale, şi nicidecum pe aceea a gesturilor simple şi a nenumăratelor evenimente pe care ni le oferă istoria mică. Prinşi în această avalanşă a narcisismului magic şi a mîntuirii în efigie, aproape că nu a existat componentă a societăţii româneşti care să nu se vrea reprezentată şi să nu se viseze gravată în paradisul de bronz, de piatră, de oţel şi, la rigoare, chiar de ciment. Organizaţii, comitete, fundaţii, asociaţii, parohii, prieteni, neamuri etc. – dar, nota bene, majoritatea provenind din structuri militare – au pornit galopul apocaliptic al ridicării de monumente. Ce a ieşit din această cavalcadă e foarte uşor de văzut şi astăzi. Nu există colţişor în biata noastră ţărişoară în care să nu se iţească vreun bust de erou civilizator cu bătaie judeţeană, dacă nu cumva chiar comunală, vreun cavaler, vreo cruce – impozantă ca dimensiuni şi catastrofală ca proporţii –, vreun cărturar în exerciţiul funcţiunii, vreun insurgent romantic sau vreun mare voievod călare sau pedestru. Dacă e să arondăm geografia naţională în funcţie de presiunile istoriei, atunci putem spune horărît că Transilvania este fieful simbolic al Iancului, avînd drept cap de serie acea capodoperă a deriziunii din Clujul lui Funar – anomalie care, în noile condiţii, ar trebui pur şi simplu eliminată –, Muntenia este posesiunea lui Mihai Viteazul, întodeauna călare, iar Moldova…, ei, aici lucrurile se complică oarecum pentru că producţia simbolică a fost ceva mai slabă, Moldova rămîne, aşadar, feuda trio-ului tradiţional Hrebenciuc–Cozmâncă–Iacubov, cu derivatele de rigoare, de la Nichita la Oprișan și retur.

Antonescu a prins mai mult în sud, Slobozia şi Călăraşi, cu ceva extensii şi prin mediile parohialo-militare din Bucureşti şi cele naţionaliste din Ardeal, mai exact din Tîrgu-Mureş, iar crucile de toate felurile şi soboarele de preoţi ortodocşi s-au răspîndit cam peste tot, ultimele căpătînd o slăbiciune patetică pentru chipurile cioplite, drept care şi-au tot scuturat busuiocul pe unde au fost convocate, fără crîcnire, fără prejudecăţi şi, mai ales, fără pic de ruşine. Doar Timişoara şi Bucureştii au scăpat cu daune limitate de această epidemie a pseudomonumentului, aici realizîndu-se şi cîteva dintre cele mai reprezentative lucrări de for public din ultimii cincizeci de ani.

Rezumînd, arta noastră monumentală de după 1990 este marcată profund de ficţionalizarea istoriei din perioada comunistă, de narcisism romantic şi mitologizant şi, mai ales, de cultul eroilor, de tropismul exemplarităţii pe care ţările civilizate ale Europei l-au consumat cam pînă prin secolul XIX.

Aşadar, în loc să ne manifestăm astăzi în spiritul timpului în care trăim şi să ne exprimăm simbolic solidar cu dinamica acestuia, aspiraţia noastră este retroactivă şi arogantă, ea încercînd mai degrabă să recupereze ceea ce nu s-a făcut la vreme şi să se refugieze la adăpostul poncifelor, decît să construiască fără angoase şi fără prejudecăţi. Cele cîteva lucrări de for public care s-au ridicat pînă acum şi care sînt, simultan, forme ale timpului şi creaţii de mare anvergură, pot fi numărate pe degete: Discul lui Paul Neagu din Piaţa Televiziunii, Iuliu Maniu al lui Mircea Spătaru, Monumentul infanteriei și Caragialina ale lui Ion Bolborea, toate din Bucureşti, şi Memorialul de la Timişoara care include lucrări de Paul Neagu, Ingo Glass, Gheorghe Iliescu – Călineşti, Marian Zidaru, dar și mobilierul urban mai complex din cadrul proiectelor lui Marius Leonte etc. şi, mai ales, compoziţia Sf. Gheorghe a Silviei Radu, o adevărată capodoperă. Un alt ansamblu remarcabil, unic pînă acum în spaţiul artei noastre contemporane, este cel început, dar, din păcate, neterminat, ,,De-semne spre cer pentru ploaie și curcubeu” de Alexandru Chira, pe dealurile comunei Tăuşeni din județul Cluj. În rest, rămîne cum am stabilit: aluviunile memoriei și tentația de a escamota realitatea prin derapajele imaginarului.

Imagine: Statuia lui Ion I. C. Brătianu din Parcul Ion I. C. Brătianu, București; Sursa: Wikimedia Commons

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Pavel Șușară este critic și istoric de artă, scriitor, expert și curator, membru al Uniunii Artiștilor Plastici și al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 10 cărți de poezie, proză, eseistică, studii istorice și monografice. Este fondatorul Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă și al Muzeului de Artă Modernă și Contemporană „Pavel Șușară”.

2 comentarii la „Monumentul public, între artă și magie”

  1. Imi pare rau, nu inteleg multele omisiuni !… Intre monumentele lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Basarabi, Musatini,… nu s-a strecurat nici o reusita ?!… Miram-as ! Voi mentiona doar ceea ce-mi vine in minte la repezeala: Petru I Musat la Suceava (Paul Vasilescu), Basarab I (Paul Vasilescu, Stefan cel Mare la Munteni-Vaslui (Mircea Stefanescu), Avram Iancu la Targu Mures (Florin Codre), Mircea cel Batran la Tulcea (Ion Jalea), Decebal la Deva (Ion Jalea), Horea Closca si Crisan la Cluj (Ion Vlasiu) Iancu de Hunedoara la Hunedoara (Paul Vasilescu), Monumentul Unirii la Oradea (Constantin Popovici) distrus de neo-comunistii postrevolutionari, Monumentul Ostasului Roman la Carei (Vida Geza) Monumentul Ostasului Roman la Oradea (Iulia Onita), Ecaterina Teodoroiu la Targu Jiu (Iulia Onita) … Nu cred ca e normal sa judeci monumentele dupa criteriul personalitatii reprezentate, altele ar trebui sa fie criteriile de evaluare !… Adaug cateva realizari monumentale avand alte teme/subiecte Ion Andreescu la Buzau (Paul Vasilescu), Stejarul din Borzesti la Onesti (Paul Vasilescu), Maternitate la Onesti (Ion Vlad), George Bacovia la Bacau (Constantin Popovici), Odihna la Onesti (Constantin Popovici), Prometeu la Vidraru (Constantin Popovici, Zimbrul la Onesti (Ion Vlad), Victorie la Straja (Pavel Bucur), Lucian Blaga la Lancram (Romul Ladea), Scoala Ardeleana la Cluj (Romul Ladea),… Deltfel, dincolo de tema/subiect, monumentul lui Lenin (Boris Caragea) si al lui Petru Groza (Romul Ladea) sunt foarte bine facute. Asta, doar daca ne rezumam la monumentele care au facut obiectul unor comenzi publice !… Daca ne referim la sculptura monumentala in general devine obligatorie enumerarea multor reusite din cadrul simpozioanelor de sculptura de la Magura (una dintre marile realizari culturalepostbelice), Oarba de Mures, Casoaia-Arad, Timisoara, Galati, Braila, Calarasi (initiata chiar de Pavel Susara), Targu Jiu,… ,

  2. Un articol precum un studiu de caz foarte exact, relevant și expresiv, de loc lipsit de amărăciune ironie și umor, în stilul său caracteristic. O analiză a imaginii realității noastre sociale și culturale, așa cum se prezintă ea de ani de zile, fără să se mai poată remedia ceva. O țară pestriță, dezamăgitoare sub aspect statuar ( ca să mă exprim eufemistic) și mediocră ca gust estetic ambiental.
    Dar dincolo de toate aceste aspecte care se văd cu ochiul liber și din avion, Pavel Șușară a surprins mecanismul schimbării simbolurilor în diferite epoci istorice, în funcție de schimbările politice, trasând o acoladă imaginară din Antichitatea târzie până în prezent, cu accent percutant pe acesta din urmă, care, de altfel ne implică și ne interesează.
    Ochiul nostru interior dar și ochii noștri fizici sunt agresați de ororile apărute intempestiv și agresiv pretutindeni în orașele mari și mici ale țării noastre pe unde s-au perindat rând pe rând politruci și culturnici din toate partidele fâcând fiecare după cum l-a tăiat capul și l-au ținut buzunarele și bugetul.
    Ce-i drept, Constanța este, totuși un caz fericit. În jurul clădirii Primăriei sunt plasate două monumente semnate, unul de Wilhelm Demeter, dedicat revoluției și altul, dedicat eroilor revoluției, o statuie de fapt semnată Mircea Spătaru cred, sper să nu greșesc.
    Ambele monumente sunt onorabile pentru centrul orașului. Revenind la articol, rețin faptul că foarte puține monumente valabile avem.
    Pe toate le știu, impresionantă într-adevăr statuia Sfântului Gheorghe a Silviei Radu din Timișoara.
    Mi-a plăcut articolul de parcă l-aș fi scris eu.
    Chiar îl voi distribui!
    Geta Deleanu

Răspundeți către Vlad Ciobanu Anulează răspunsul

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.