Introducere

Biblia este, fără doar și poate, cea mai citită și discutată carte a istoriei. Recent, în căutarea unei bibliografii pentru o lucrare, am avut ocazia să răsfoiesc comentarii la cărțile Noului Testament ce conțin mii de pagini. Numai într-un singur manual, care se ocupa de o singură carte a Noului Testament, am putut vedea câteva mii de pagini serioase de comentarii. Ce denotă acest lucru? Ce înseamnă faptul că pornind de la câteva sute, uneori câteva zeci de pagini, se ajunge la comentarii și dezbateri ce ocupă zeci sau sute de mii de alte pagini? Acest lucru nu ne spune nimic altceva decât că textul Scripturii este unul extrem de dens și de complicat; că o simplă lectură individuală și o interpretare ce se consumă între pereții casei s-ar putea să nu ne descopere sensul propriu al cărții respective ci, dimpotrivă, s-ar putea să ne conducă spre înțelegeri care mai de care mai pestrițe. În cazul în care nu ne conduc spre interpretări pestrițe, ne pot arunca într-o mare de scepticism, confuzie și deznădejde, care să limiteze credința la un fel de adeziune la un simplu construct cultural moștenit.

Ceea ce ne propunem să expunem în cele ce urmează este un mic ghid cu principalele repere care ar putea facilita o lectură sănătoasă a Scripturii. Reperele pe care le vom expune se referă mai ales la latura rațională a exegezei și hermeneuticii scripturistice, cu mențiunea că aceasta trebuie să fie în legătură cu o trăire adecvată textelor citite. Scopul lecturii, așadar, nu este simpla adeziune a minții la adevărul Scripturii, ci încadrarea vieții noastre în Viața celui care ne-a arătat Calea Adevărului. Despre trăire, îi vom lăsa pe cei trăitori să scrie. Noi însă vom avea în vedere câteva aspecte ce țin de începutul unei lecturi aprofundate a Bibliei: contextul general al scrierilor, traducerile și tipurile de traducere, originalul și nuanțele traducerilor, pornind de la textul latin.

Importanța contextului

Una dintre primele preocupări în momentul în care vrem să citim și să înțelegem una dintre cărțile Noului Testament, sau ale Bibliei în general, ar trebui să fie înțelegerea contextului acelei cărți. Dar, înainte de a trece la context, sesizați nuanța afirmației anterioare? Citim cartea, înțelegem cartea, vorbim despre contextul cărții. Dar de ce cartea? De ce nu capitolul? De ce nu versetul? Deoarece nici capitolul, nici versetul nu sunt unități structurale de sine stătătoare. Revelația s-a dat autorilor pentru a fi exprimată în întregul cărții. De altfel, în momentul scrierii, nici una dintre cărțile Scripturii nu au fost împărțite pe capitole și versete în forma în care sunt astăzi. Această împărțire este ulterioară. De aceea, chiar dacă ne interesează doar un capitol, sau doar un verset, pentru a le înțelege corect trebuie să le încadrăm în contextul cărții din care au fost extrase. Dincolo de acest context al unității cărții, trebuie privit apoi contextul general – relația dintre cartea pe care încercăm să o înțelegem și celelalte cărți ale Bibliei. Altminteri, este încălcat principiul de bază al exegezei biblice, pe care l-am auzit prima dată de la profesorul meu de Noul Testament într-o formulă ușor de reținut: orice text scos din context devine un pretext. Asemenea abuzuri asupra textului Scripturii care se nasc din decontextualizare sunt numeroase. Să luăm, de exemplu, cartea Apocalipsei, cea mai controversată carte a Bibliei, mai ales din cauza faptului că este cea mai neînțeleasă carte a Bibliei. Apocalipsa operează cu imagini și simboluri specifice gândirii iudaice, unele dintre acestea fiind chiar laitmotive ale Vechiului Testament. Să luăm două exemple: semnul fiarei și numărul 666. Acesta este momentul în care, probabil, am captat atenția conspiraționiștilor însetați de senzațional. Dar acesta este și momentul în care, la fel de probabil, le-o voi pierde, pentru că voi spune din capul locului că semnul fiarei nu are nici o legătură cu vreun cip biometric, și nu, numărul 666 nu este ascuns nici pe codul de bare al pachetelor cu orez din supermarket. Nu am de gând nici măcar să întru în polemică cu comentatorii care susțin astfel de teorii, ci să ofer, în paralel, câteva repere de construcție a imaginii simbolice pe care autorul o face și care dezleagă înțelesul utilizării acestor simboluri.

În ceea ce privește semnul fiarei, care apare pentru prima dată în cap. 131, acesta este pus în antiteză cu un alt semn, și anume pecetea lui Dumnezeu din cap. 92. Dar de unde inspirația pentru aceste imagini, de ce semne pe frunte și pe mână? Așa cum spuneam, imaginile folosite aici sunt specifice mediului iudaic și istoriei veterotestamentare. Astfel, atunci când citim Apocalipsa, este necesar să avem clar în minte următorul aspect: în iudaism, odată cu vârsta de 13 ani, iudeul de parte bărbătească primea dreptul de a purta veșmintele specifice rugăciunii, printre care se numără și filacteriile. Aceste filacterii erau niște mici cutiuțe în care se găseau fragmente de pergament pe care erau scrise două texte din Pentateuh3. Aceste cutiuțe erau legate la frunte și pe mână în momentul rugăciunii și erau un semn al legământului și al fidelității celui care le poartă față de Dumnezeu și de Lege. Dincolo de acest aspect veterotestamentar, în antichitate, tatuajele latreutice erau o practică suficient de comună. Astfel, adepții unor culte păgâne recurgeau la diferite însemnări ale trupurilor pentru a-și mărturisi devoțiunea față de un anumit zeu4. Dar, vor spune unii, ce legătură au toate acestea cu faptul că cel ce nu va avea semnul nu va putea cumpăra și vinde? Nu cumva acel cip va fi un fel de card contactless? Răspunsul este nu. Odată pentru simplul fapt că dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne vorbească despre pericolul cardurilor contactless, ar fi ridicat un profet în vremea contactless-ului, și nu cu 2000 de ani înainte. În al doilea rând, pentru faptul că lucruri de acest fel s-au întâmplat deja, cu mult înainte să existe POS-uri și alte asemenea. Ce înseamnă de fapt lepădarea peceții lui Dumnezeu și primirea semnelor fiarei? Lepădarea cultului adevăratului Dumnezeu și slujirea unui antihrist. S-a cerut vreodată Bisericii așa ceva? Da. Când? În vremea prigoanei din Imperiul Roman. Împărați precum Nero, Caligula, Dioclețian aveau pretenția megalomană de a li se aduce închinare ca unor zei, de a se proclama Κύριος. Cine era însă singurul Κύριος pentru creștini? Hristos. Astfel, cei care, creștini fiind, refuzau participarea la acest cult al împăratului erau fie uciși, fie marginalizați social, administrativ și economic. Nu este scopul acestei lucrări să întocmească un comentariu exegetic la Apocalipsă, dar cred că prin cele câteva repere este deja limpede că problema semnului fiarei este una mult mai complexă decât pare la o lectură superficială. La fel de complexă este și problema numărului 666. Și pentru că spațiul nu ne permite, voi da doar un singur indiciu cu privire la înțelegerea acestui simbol: Solomon, în apogeul domniei sale, primea anual o cantitate de 666 de talanți de aur5 (a se vedea ce se întâmplă cu Solomon apoi). Astfel, este limpede că pentru o înțelegere corectă a textului scripturistic este necesară o privire integralistă a lui, care să pună în relație Noul Testament cu Vechiul Testament într-o perspectivă de ansamblu. Dar dincolo de cunoașterea contextului intern, este necesară și cunoașterea contextului extrabiblic.

Pentru a vedea în ce fel contextul extern nuanțează înțelesurile textului biblic, ne vom folosi de o imagine cunoscută din Evanghelie. Este vorba despre momentul în care sutașul împunge cu sulița coasta lui Hristos, răstignit fiind pe cruce, din coasta sa curgând sânge și apă6. La o lectură superficială, trecem ușor cu vederea acest detaliu, care însă este plin de semnificație, dacă suntem familiari cu contextul la care această imagine se referă. Iisus a fost răstignit în preajma sărbătorii Paștelui. Cum sărbătoreau evreii Paștele? Sacrificând mielul pascal. Ei bine, deoarece cultul iudaic era centrat pe Templul din Ierusalim, o sărbătoare atât de mare precum Paștele avea loc la Ierusalim, la Templu, unde veneau iudeii din toată țara7. De aici relevanța schimbătorilor de bani și vânzătorilor de animale din Templu, despre care Ioan ne spune chiar la începutul Evangheliei sale8. Oamenii care veneau la sărbătoare nu veneau pe drum cu animale de jertfă de acasă, ci veneau cu bani, pe care eventual îi schimbau la Templu și cu care cumpărau apoi, tot de la Templu, animalele pentru jertfă. În zilele sărbătorii pascale, la Ierusalim erau sacrificați sute și chiar mii de miei. Sângele acestor miei se scurgea printr-un canal, fiind amestecat cu apă și vârsându-se apoi în pârâul Chedron9. Astfel, imaginea trupului lui Hristos din care curge apă și sânge nu accentuează doar realitatea morții Sale, ci și faptul că trupul său este adevăratul Templu, fapt care, de altfel, nu este străin relatării ioaneice10. Iată așadar, cât de importantă este cunoașterea contextului în care au fost folosite anumite cuvinte, expresii, sintagme sau imagini.

Traducerea Bibliei

Un alt aspect esențial pentru înțelegerea textului scripturistic este traducerea pe care o folosim. Desigur, ideal ar fi să putem citi o ediție critică a originalului grecesc, când vine vorba despre Noul Testament, a celui ebraic când vine vorba despre Vechiul Testament, sau măcar al traducerii Septuaginta. Sigur că, astăzi, cel puțin în mediul românesc, foarte puțini oameni mai au acces la limba greacă biblică, și mai puțini la limba ebraică biblică, astfel încât ar fi utopist să ne gândim că apelul la textele originale ar putea fi o soluție pentru marea majoritate a cititorilor Bibliei. Cu toate acestea, cititorii care nu au acces la aceste limbi trebuie să fie conștienți de câteva aspecte.

În primul rând, limba greacă veche este o limbă sintetică, așa cum erau majoritatea limbilor antice, spre deosebire de limbile moderne, care sunt limbi analitice. Acest lucru face ca redarea ei într-o manieră fidelă să fie extrem de dificilă. Nu numai construcția lingvistică a limbii grecești presupune această dificultate, ci și faptul că este o limbă antică. Dar de ce contează că este o limbă antică? Relevanța acestui fapt rezidă în aceea că limba nu este nimic altceva decât transcrierea într-o formă comunicabilă și inteligibilă a unei paradigme, a unei culturi, a unui ansamblu complex de tradiții, cutume, credințe și valori, pe scurt, transcrierea identității societății respective. Astfel, există o discrepanță enormă între societatea greacă a secolelor I BC – I AD și societatea românească a secolului al XVII-lea, spre exemplu, când avem prima traducere a Noului Testament. Tocmai această falie dintre societăți face dificilă traducerea fidelă a textului din greacă în română sau în orice altă limbă modernă. Astfel, este necesară, pe lângă lectura textelor biblice, consultarea unor comentarii care clarifică anumite nuanțe ale textului, pe care limba română sau limbile moderne nu sunt capabile să le redea pe deplin. Vom vedea câteva astfel de nuanțe în capitolele următoare.

În al doilea rând, în momentul în care un om alege să citească o traducere a unui text scripturistic, acesta trebuie să știe că există mai multe modalități de a traduce un text, în funcție de scopul pentru care acel text este tradus. De fapt, în domeniul literelor, există chiar o disciplină care se ocupă doar cu teoria traducerii – traductologia. Astfel, există numeroase distincții pe care traductologia le face cu privire la actul de a traduce un text11, noi însă vom prezenta rezumativ câteva repere generale. Există, în principiu, două modalități de a traduce un text: literar sau filologic. Traducerea literară va pune un accent mai mare pe formă, astfel, de exemplu, dacă într-un text în limba engleză avem expresia it was raining cats and dogs, o vom traduce literar: ploua cu găleata.12 Traducerea filologică, dimpotrivă, pune un mai mare accent pe conținut și pe fidelitatea față de textul original. Cum procedează traducătorul care utilizează această metodă ca traducerea sa să rămână și fidelă originalului și să aibă și sens în limba în care traduce? Depinde de el. Să luăm exemplul de mai sus, it was raining cats and dogs. Cum traducem filologic acest text? Fie îl traducem literal: ploua (cu) câini și pisici, și pentru a clarifica situația adăugăm o notă de subsol în care explicăm faptul că avem de a face cu o expresie intraductibilă, care înseamnă a ploua abundent. Fie traducem: ploua abundent și, eventual, adăugăm o notă de subsol în care explicăm faptul că pentru englezi nu plouă cu găleata, ci cu câini și pisici. Sigur că acestea sunt doar aspectele cele mai de suprafață ale traducerii, dar, în mare, cam acesta este raportul între cele două mari modalități de a traduce un text. Ei bine, când vine vorba despre traducerea textelor biblice, mai există o modalitate de traducere: traducerea pastorală. Această modalitate presupune traducerea într-o manieră cât mai clară înțelegerii conținutului de credință al textului pentru credincioșii care o citesc. Nu este cea mai fidelă traducere a textului și nu este nici cea mai literară traducere a sa, dar este cea mai inteligibilă pentru cititorii care nu au încă reperele despre care am discutat până acum. Traducerea sinodală a Bibliei este o astfel de traducere pastorală. Sigur că acestei traduceri i se pot aduce acuze cum că ar fi infidelă textului, subiectivă sau părtinitoare, fapt care nu ar face-o cea mai bună opțiune. Traducerea pastorală este o traducere care s-a adaptat unei nevoi care nu ar trebui să existe. Însă despre acest aspect poate vom discuta altă dată.

Subtilități ale textului grecesc

Pentru a ilustra importanța accesului la textul original în vederea înțelegerii nuanțelor textului Noului Testament, am selectat două exemple pe care le vom analiza pe scurt. Primul dintre ele este dialogul pe care îl are Mântuitorul cu Petru după Înviere13. Textul grecesc al acestui dialog conține o subtilitate pe care textul românesc nu a putut să o redea. În limba greacă, există mai multe cuvinte care sunt traduse în românește generic ca iubire. În realitate, fiecare dintre aceste cuvinte comportă nuanțe proprii. Pentru exemplul nostru sunt relevante două dintre ele: φίλια și ἀγαπή. Philia denumește prietenia, o formă a exprimării încrederii și bunăvoinței dintre oameni, pe când agape definește iubirea absolută, necondiționată și capabilă de jertfă. Dialogul nuanțat într-o manieră filologică, chiar dacă într-o formă stângace, ar suna cam așa: „Petre, mă iubești în mod absolut? Nu, Doamne, te iubesc ca pe un prieten. Petre mă iubești în mod absolut? Nu, Doamne, te iubesc ca pe un prieten. Petre, mă iubesti, ca pe un prieten? Da, Doamne, te iubesc ca pe un prieten.” Ce observăm aici? Deși în textul românesc dialogul curge firesc, în textul grecesc apare o modificare, o răsturnare de situație. Mântuitorul, după ce îi ridică lui Petru standardul iubirii la agape, îl coboară apoi la philia, când recunoaște neputința lui de a iubi absolut. Adesea cei ce comentează acest episod văd o simetrie între întreita lepădare a lui Petru și întreita întrebare a lui Hristos. Se poate spune că există o simetrie, dar este de sesizat și o simetrie inversă aici. Petru, din cel care obișnuia să ridice standardul: Chiar dacă toți te vor lăsa, eu voi rămâne cu Tine! Ajunge să fie acum cel care își vede și recunoaște limitele14.

Cel de al doilea exemplu este din prologul Evangheliei lui Ioan. În Biblia sinodală, textul se deschide cu structura la început a fost Cuvântul. Pe noi ne interesează acum sintagma la început. Grecescul ἐν ἀρχῇ este mult mai bogat în semnificații. Arhe, în limba greacă, pe lângă început, mai înseamnă și principiu, căpătâi, căpetenie. Astfel, pe lângă nuanța temporală, textul mai dobândește și nuanța cauzală. Unele traduceri, precum cea a Înaltului Bartolomeu, încearcă să redea această nuanță folosind sintagma întru început. Totuși, fără o privire mai atentă, și această sintagmă poate fi ușor trecută cu vederea. Nuanța cauzală, în schimb, este redată în textul latin, unde începutul Evangheliei lui Ioan se face prin sintagma in principio15.

Subtilități ale textului latin

O traducere de căpătâi pentru Noul Testament este cea latină. Textul latin este valoros pentru că limba latină, ca rezultat al culturii latine, este o limbă mult mai apropiată de limba greacă, atât lingvistic cât și paradigmatic. De aceea, așa cum am văzut și mai sus, există nuanțe pe care limba latină le-a preluat din limba greacă, pe baza acestei compatibilități între cele două, dar care nu au putut fi redate mai departe în limbile moderne. Am ales două exemple pentru a ilustra importanța textului latin.

Ambele exemple sunt din Evanghelia lui Ioan. Primul este din începutul capitolului 5, acolo unde este relatată vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. Ne interesează versetul 14, acolo unde Mântuitorul, întâlnindu-l în Templu, îi spune să nu mai păcătuiască în viitor pentru a nu i se întâmpla ceva mai rău. Textul latin al versetului are însă o nuanță aparte: Postea invenit eum Iesus in templo et dixit illi: “Ecce sanus factus es; iam noli peccare, ne deterius tibi aliquid contingat”. De aici ne interesează structura iam noli peccare. Această structură este tradusă în limba română cu conjunctivul de acum să nu mai păcătuiești. La o privire mai atentă, observăm însă că verbul peccare este la infinitiv. Astfel, ajungem să îl analizăm pe noli. Noli este un compus al verbului voleo, volere – a voi, la care este adaugată negația non. În latina târzie s-a împământenit folosirea lui nolo ca simplă negație, dar folosirea sa ca verb nu are o formă distinctă. Astfel, rămâne la latitudinea traducătorului cum îl redă atunci când îl traduce. Acestea fiind spuse, structura ar putea fi tradusă astfel: De acum să nu mai vrei a păcătui. Ce implicații are această traducere? Unele destul de complexe. Există o distincție care se face în Biblie între păcatele cu voie și păcatele fără voie. Păcatul cu voia este în genere răzvrătirea, care este un păcat ce ne scoate de pe traiectoria mântuirii prin faptul că ajungem să refuzăm însăși calea de mântuire care este Dumnezeu16.

Cel de al doilea exemplu este din prologul Evangheliei lui Ioan. Versetul 1117 vorbește despre faptul că Iisus a venit întru ale Sale, dar ai săi nu L-au primit. Ne atrage atenția tocmai acest verb, a primi. În edițiile latine el este redat fie prin accipio, accipere, fie prin recipio, recipere18. Totuși, aceste două verbe sunt dense din punct de vedere semantic. Astfel, recipere mai înseamnă și a asuma, iar accipere mai înseamnă și a înțelege. Așadar, versetul poate fi nuanțat în felul următor: Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu L-au primit, nu L-au asumat (pentru că) nu L-au înțeles.

Concluzie

Pentru a conchide, Biblia este o carte esențială pentru orice creștin și o carte cel puțin provocatoare pentru orice necreștin. Este recomandat ca oricine să o citească, însă acest lucru nu este destul. Biblia trebuie citită mai ales pentru a fi înțeleasă. De aici și titlul, ut legens intellegamus, pentru ca citind să înțelegem. Printre paginile Bibliei se află soluțiile la cele mai adânci și intime dileme ale existenței noastre, cheia găsirii lor este o căutare sinceră și cu toată inima însoțită de o lectură adecvată. Această lectură adecvată presupune să ținem cont de câteva aspecte esențiale.

Așa cum am văzut, contextul fiecărei cărți din Biblie este important pentru a înțelege aspectele care determină acea scriere. Vorbim astfel despre contextul extern – istorie, autor, destinatari, context istoric, cultural și social și despre contextul intern, care se referă la relația de interdependență dintre scrierile Bibliei.

Deoarece majoritatea cititorilor Bibliei nu au acces, din păcate, la textele originale, am putut observa cât de importantă este înțelegerea modalităților după care funcționează diferitele traduceri și a raporturilor care există între limbile antice și cele moderne.

Nu în ultimul rând, prin cele câteva exemple de analiză pe textele grecești și latinești, am expus cât de dense sunt textele originale ale Noului Testament și cât de importantă este consultarea unor comentarii avizate sau a unor dicționare pentru a înțelege nuanțele pe care textele originale ale Noului Testament le comportă.

Dacă vom ține cont de aceste aspecte, avem toate șansele ca citind să înțelegem.

 

NOTE

  1. „Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.” (Apoc. 13:16).
  2. „Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.” (Apoc. 9:4).
  3. Num. 15:37-40; Deut. 11:18.
  4. T. L. FRAZIER, A doua venire a lui Hristos, trad. de Tatiana Petrache, Editura Egumenița, Alexandria, 2007, pp. 380-384.
  5. II Par. 9:13.
  6. In. 19:33-35.
  7. Deut. 12:1-14.
  8. In. 2:13-17.
  9. Brant PITRE, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, trad. de Tatiana Niculescu, Humanitas, București, 2017, pp. 193-197.
  10. In. 2:19-22.
  11. Pentru o introducere adecvată în traductologie, se poate urmări, de pildă, manualul Victoriei Ungureanu, disponibil online la: http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/ungureanu/traducere.pdf.
  12. Observați traducerea unei expresii populare din limba engleză, cu o expresie populară echivalentă din limba română. Forma este total diferită, înțelesul este același. O astfel de metodă de traducere este utilizată, de pildă, în traducerile în hexametru la poemele homerice, tocmai pentru a se putea păstra măsura.
  13. In. 21:15-17.
  14. „Οτε οὖν ἠρίστησαν λέγει τῷ Σίμωνι Πέτρῳ ὁ Ἰησοῦς, Σίμων Ἰωάννου, ἀγαπᾷς με πλέον τούτων; λέγει αὐτῷ, Ναί, κύριε, σὺ οἶδας ὅτι φιλῶ σε. λέγει αὐτῷ, Βόσκε τὰ ἀρνία μου. λέγει αὐτῷ πάλιν δεύτερον, Σίμων Ἰωάννου, ἀγαπᾷς με; λέγει αὐτῷ, Ναί, κύριε, σὺ οἶδας ὅτι φιλῶ σε. λέγει αὐτῷ, Ποίμαινε τὰ πρόβατά μου. λέγει αὐτῷ τὸ τρίτον, Σίμων Ἰωάννου, φιλεῖς με; ἐλυπήθη ὁ Πέτρος ὅτι εἶπεν αὐτῷ τὸ τρίτον, Φιλεῖς με; καὶ λέγει αὐτῷ, Κύριε, πάντα σὺ οἶδας, σὺ γινώσκεις ὅτι φιλῶ σε. λέγει αὐτῷ [ὁ Ἰησοῦς], Βόσκε τὰ πρόβατά μου.” (In. 21:15-17). Textul a fost preluat din NOVUM TESTAMENTUM GRAECE, Nestle-Aland, Editione vicesima septima revisa, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1993.
  15. De aici a rezultat în limba română cuvântul „principiu”.
  16. A se compara, de pildă, cu Num. 15:22-31.
  17. „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”. (In. 1:11)
  18. In propria venit, et sui eum non receperunt. (In. 1:11) Nova Vulgata.

BIBLIOGRAFIE

NOVUM TESTAMENTUM GRAECE, Nestle-Aland, editione vicesima septima revisa, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1993.

Brant PITRE, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, trad. de Tatiana Niculescu, Humanitas, București, 2017.

T. L. FRAZIER, A doua venire a lui Hristos, trad. de Tatiana Petrache, Editura Egumenița, Alexandria, 2007.

 

Imagine: Flickr

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Dumitru-Adrian Ciurea este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă, specializarea Teologie Pastorală, anul al II-lea și la Facultatea de Litere, specializarea Filologie Clasică, anul al II-lea, în cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Este bursier al Institutului S.T.A.R.-UBB, cu un proiect de cercetare despre cartea Apocalipsa. A participat la mai multe simpozioane studențești și a scris articole științifice care sunt în curs de publicare la diferite reviste din țară.

4 comentarii la „Ut legens intellegamus”

  1. Punctul in care domnul autor captează și pierde atenția „conspiraționiștilor! e punctul in care dovedește din păcate că nu a înțeles Apocalipsa.

    Misterul Apocalipsei va fi misterul realizării răului și da, răul trebuie să se imprime și fizic, adică inclusiv să se proiecteze în corpul uman…

    Dorința de a se scuza repede in fața cremei intelectuale (stricate) de „centru-dreapta” afectează grav ințelegerea realismului ontologic al Apocalipsei care nu vorbește despre un „semn” eterat, ci tocmai de un semn imprimat biologic, în corpul real care, nu uitați, e Templul Sfântului Duh.

    Corpul însuși va fi ținta profanării, adică exact in sens biometric.

    Și incetați să mai vorbiți despre microcipare ca despre o teorie a conspirației. Deja toate corporațiile digitale se intrec care face cipul mai bun și voi ați rămas la nivelul că cip-ul e o conspirație ortodoxistă. Seriously, citiți Kurzweil.

    1. Domnule Alin, vă mulțumesc pentru interesul prezentat articolului meu. Recunosc că intervenția dumneavoastră, deși provocatoare, nu poate decât să mă bucure. Am ales să nu intru în foarte multe detalii legate de cartea Apocalipsa tocmai pentru că aceasta face obiectul cercetării mele care se va materializa curând într-o lucrare mult mai amplă. Provocările precum cea enunțată de dumneavoastră le consider oportunități reale de dialog și dezbatere, deci de dezvoltare.

      Tot în legătură cu intervenția dumneavoastră, aceasta mă bucură deoarece este, într-o oarecare măsură, paradigmatică pentru discuția despre principiile care stau la baza unei lecturi sănătoase a Scripturii.
      În cadrul răspunsului pe care vi-l datorez, mă voi ghida după structura comentariului dumneavoastră, analizând punct cu punct afirmațiile pe care le faceți.

      În primul rând, ați spus că misterul Apocalipsei va fi misterul realizării răului. În ceea ce privește scopul cărții Apocalipsa și a mesajului pe care îl transmite, trebuie să avem în vedere câteva aspecte. Apocalipsa, ca oricare dintre cărțile Bibliei a fost dată umanității într-un anumit context istoric, social și eclezial. Primele trei capitole ale Apocalipsei prezintă șapte scrisori către șapte comunități ecleziale din secolul I. Citind aceste capitole, ne dăm seama ca genul literar în care se încadrează Apocalipsa nu este unul singular. Apocalipsa nu este doar un text apocaliptic, este și un text epistolar. Ce rezultă de aici? Faptul că primii destinatari nu suntem noi, ci comunitatea creștină a secolului întâi și prin ea, întreaga umanitate. Mergând mai departe, într-adevăr, Apocalipsa prezintă conflictul dintre bine și rău de a lungul întregii istorii concentrat în câteva imagini simbolice. Fie că sunteți adeptul celor care împart Apocalipsa în cele șapte părți care alcătuiesc o eshatologie spiralară (deci atât circulară, cât și progresivă), fie că sunteți adeptul celor care citesc Apocalipsa de la un cap la celălalt și o înțeleg cronologic, este nepotrivit să vă opriți la realizarea răului. Repet, într-adevăr, cartea Apocalipsei prezintă imagini terifiante ale puterii crescânde a răului, imagini ale creștinilor martirizați și ale celor doi martori infrânți, dar ea se încheie cu biruința lui Hristos. Așadar, misterul Apocalipsei nu este misterul realizării răului, ci misterul Binelui care învinge un rău ajuns pe culmile puterii. O cheie pentru o astfel de lectură a eshatologiei din Apocalipsa o regăsim chiar în titlu: ἀποκάλυπσις în limba greacă înseamnă revelație, descoperire, referindu-se pe de o parte, la descoperirea pe care Dumnezeu i-o face Apostolului Ioan, iar pe de altă parte la Cea de a Doua Venire.

      În al doilea rând, de la această afirmație a realizării răului ați continuat afirmând că răul trebuie să se imprime fizic, în corpul uman. Lupta descrisă în Apocalipsă dintre bine și rău este cu siguranță atât una spirituală cât și una fizică. Problema se pune când definim în ce formă este fizicul afectat de această luptă. Ceea ce mă intrigă este faptul că de la afirmațiile mele în legătură cu filacteriile și tatuajele cultice (care sunt fizice!) dumneavoastră ați ajuns la concluzia că susțin o pecete eminamente spirituală. Nu am precizat nicăieri acest lucru, și adevărul este că nici nu contează așa de mult. Pecetea la care se referea Ioan este cea despre care am scris și mai sus, cea care se primea în urma participării la cultul păgân al împăratului. Termenul din Apoc. 13:17 este χάραγμα, termen tehnic care definea actele oficiale, însemnele în ceară dar și tocmai acest act care atesta fidelitatea față de religia imperiului prin participarea la cultul împăratului. Termenul grecesc pentru semn este σημεῖον (o altă problemă de traducere), credeți că folosirea lui χάραγμα este o simplă alegere nefericită? Aceasta pecete, într-adevar era una fizică, cel mai probabil sub forma unui act, dar nu forma este importantă aici. Ceea ce este important este alegerea din spatele acestei peceți, alegerea de a sluji altui dumnezeu decât Dumnezeului adevărat. Antihrist este într-adevăr cel ce se pune împotriva lui Hristos, dar orice dicționar serios de greacă veche vă va indica și alt sens al particulei „anti”, pe lângă cel adversativ, și anume cel substitutiv. Astfel, Antihristul este cel ce se pune înlocul lui Hristos (2 Tes. 2:3-4), adică în centrul cultului. Scopul peceții nu este acela de a-i face pe oameni semiroboți sau de a le profana trupurile, ci este acela de a-i îndepărta de la cultul adevăratului Dumnezeu, ceea ce vine după aceea sunt doar consecințe ale consecvenței sau ale căderii lor.

      În al treilea rând, nu am înțeles la ce v-ați referit când ați vorbit despre încercarea de a mă scuza în fața cremei întelectuale de dreapta. Chiar nu pot să îmi dau seama în ce fel transpare vreo orientare politică din ceea ce am scris. Pentru liniștea dumneavoastră în acest sens, vă spun deschis și cu mâna pe inimă că sunt apolitic. Nu simpatizez absolut niciun partid politic și nici măcar vreo personalitate politică în momentul de față. Tot ceea ce scriu este în legătură cu specificul studiilor mele.

      În al patrulea rând, în ceea ce privește realismul ontologic, cred că faceți o confuzie de termeni. Ontologia, așa cum este ea înțeleasă în mediile filosofice, nu este o disciplină care se ocupă strict de trup, de corp. Ontos este participiul verbului a fi, care se traduce contextual, dar la general vorbind ontos ar fi echivalentul gerunziul „fiind”. Substantivizarea lui, „ființă” este cea mai uzuală accepțiune a sa. Ființa așadar, nu se referă nici doar la trup, nici doar la suflet, ci la întreaga natură umană.

      În al cincilea rând, argumentul din 1 Cor. 3:16 pe care îl aduceți cu privire la efectul trupesc al peceții este un exemplu elocvent de decontextualizare. Este foarte ușor să aruncăm cu versete și referințe după bunul plac, dar în ce măsură utilizarea lor este compatibilă cu înțelesul lor real? Epistola întâi către Corinteni, la fel ca toate epistolele pauline nu este un tratat de teologie, ci incorporează soluții la probleme punctuale. Apostolul Pavel atunci când scrie unei comunități nu îi scrie pentru a o impresiona cu talentul său retoric, ci pentru a pune degetul pe rană. Tesalonicenii aveau o problemă cu eshatologia (1 Tes. 4:13), Colosenii cu anghelologia (Col. 1: 16-20; Col. 2:8), Corintenii ce probleme aveau? Aveau mai multe. Aveau o problemă cu raportarea la darurile Duhului Sfânt, cu vorbirea în limbi. Dar, pe lângă aceasta, aveau și probleme conjugale. Vorbim, de exemplu, despre situația din capitolul 7 în care se discută cazul femeilor credincioase care aveau soți necredincioși și raporturile conjugale, „iubirea datorată” între soț și soție. În contextul acestor probleme conjugale, Apostolul Pavel vorbește în capitolul 3 despre desfrânare, spunând că aceasta este cea care profanează trupul, care trup este Templu al Duhului Sfânt. Iată, așadar, contextul acelei afirmații. Și dacă tot am ajuns aici, desfrânarea profanează trupul în mod strict fizic sau și spiritual? Veți spune, poate, fizic, pentru că e un act ce se consumă la nivel somatic. Dar vă pot contrazice spunând că același act, care are loc în cadrul căsniciei nu este unul profanator. Atunci, unde este, de fapt, profanarea?

      În al șaselea rând, ați afirmat apoi în mod gratuit faptul că trupul va fi ținta profanării în sens biometric. De data aceasta nu ați mai făcut însă niciun fel de trimitere sau citare a textului scripturii, pentru simplul motiv că nu există argumente scripturistice în acest sens. Aici e o altă problemă a interpretării pe care o propuneți în raport cu principiile exegezei. Cipurile biometrice există, să zicem, de 100 de ani. Apocalipsa a fost scrisă la finalul secolului întâi. Acest lucru ar însemna că timp de 1800 de ani oamenii care au trăit pe pământ, sfinți și erudiți au fost condamnați la a nu înțelege Apocalipsa pentru că ea vorbea despre o realitate indescifrabilă pentru ei. Care ar fi rațiunea existenței de atâta amar de vreme a unei cărți imposibil de înțeles? Niciunul. Si atunci ce să credem? Că Dumnezeu a dat greș? Că noi suntem generația de aur, adevărații destinatari? Eu personal nu aș îndrăzni să am o astfel de abordare, pentru că, e dovedit istoric, că toți cei care au crezut că ei sunt primii și singurii destinatari, pe de o parte, și toți cei care au profețit ei înșiși pe baza Apocalipsei, pe de altă parte, au dat greș. Voi da aici un singur exemplu, urmăriți identificarea antihristului de a lungul istoriei, mai ales în perioada Reformei.

      În al șaptelea rând, într-adevăr, nu toți cei ce înțeleg pecetea din Apoc. 13 sunt conspiraționiști, unii doar au înțeles greșit mesajul Apocalipsei. Totuși, modul cum ați așezat în frază „microcipare” mă duce cu gândul la faptul că dumneavoastră credeți că eu afirm sus și tare că nu va exista vreodată cel puțin o tentativă de microcipare a populației. Nu am spus acest lucru, nici nu aș avea de unde să știu. Ceea ce am spus este că în mod sigur pecetea din Apoc. 13 nu este un cip biometric. Tot de acest fapt se leagă și următoarea afirmație a dumneavoastră cu privire la corporațiile care fac microcipuri. Așa este, dar avansul tehnologic, indiferent ce presupune acesta nu are legături apriorice cu textul scripturistic. Este ca și cum am spune că deoarece în ultimii ani tehnologia rachetelor a avansat foarte mult, cel care are arc și șade pe calul alb din Apoc. 6:2 este de fapt o alegorie la rachetele care au formă de săgeată și lovesc la distanță.

      În al optulea rând, mi-ați făcut o recomandare de lectură a lui Kurzweil. Dacă acel Kurzweil este cel care cred eu că este, și anume Ray Kurzweil, dați-mi voie să vă spun că recomandarea dumneavoastră este cel puțin nepotrivită în legătură cu prima dumneavoastră afirmație, și anume aceea că nu am înțeles Apocalipsa. Apocalipsa este o parte dintr-un întreg, care este Biblia. Ca parte din acest întreg și ca punct culminant al acestui întreg, ea este construită pe temelia celorlalte cărți ale Bibliei. Înțelesul Apocalipsei trebuie să-l căutăm folosind mai ales studiul inductiv, dar și analizele sincronică și diacronică prin apelul la adevărații specialiști în materie, și anume bibliștii. O să îmi permit, așadar să vă fac și eu câteva recomandări de lectură:
      • ANDREI AL CEZAREII, Tâlcuire la Apocalipsa, ed. a II-a, trad. Florin Stuparu, Editura Sophia, București, 2016.
      • AUNE, David E., Revelation 1-5, vol. 1, Word Books, Dallas, 1997.
      • AUNE, David E., Revelation 6-16, vol. 2, Thomas Nelson Publishers, Nashville, 1998.
      • AUNE, David E., Revelation 17-22, vol. 3, Thomas Nelson Publishers, Nashville, 1998.
      • CASIODOR, Complexiones in Apocalypsin (Explicații generale pe Apocalipsa), ed. engl. Roger Gryson (ed.),
      • Complexiones in Apocalypsin, în CCSL 107, Brepols.
      • COLLINS, John J. (ed.), Apocalypse: The Morphology of a Genre, Society of Biblical Literature, Missoula,
      • 1979.
      • COLLINS, John J., Apocalyptic Imagination. An Introduction to Jewish Apocalyptic Literature, ediția a II-a,
      • Grand Rapids: Eerdmans Publishing Company, 1998.
      • CREȚIA, Petru, Apocalipsa lui Ioan în tradiția iudeo-creștină, Humanitas, București, 1998.
      • FRAZIER, T. L., A doua venire a lui Hristos, trad. de Tatiana Petrache, Editura Egumenița, Alexandria, 2007.
      • IERONIM, Commentarii in Apocalypsin (Comentarii pe Apocalipsa); în ed. engl. Iohannes Haussleiter (ed.),
      • Victorini episcopi Petavionensis opera, Leibzig, 1916.
      • IPOLIT AL ROMEI, Apologia pro apocalypsi et evangelio Joannis Apostoli et evangelistae (Apologie pentru
      • Apocalipsa și Evenghelia lui Ioan Apostolul și Evanghelistul); ed. fr. „Hippolyte, comentateur de
      • l’Apocalypse”, Theologische Zeitschrift 28, 1972.
      • MACARTHUR, John, Explains the Book of Revelation, Moody Publishers, Chicago, 2007.
      • ORIGEN, Scolia in Apocalypsin (Adnotări pe Apocalipsa); ed. ger. Constantin Diobouniotis și Adolf Harnack
      • (eds), Der Scholien-kommentar des Origenes zur Apocalypse Johannis, Leipzig, 1911.
      • TATU, Silviu, Domnul împărățește. Traducere și comentariu la Apocalipsa lui Ioan, Cartea Creștină, Oradea,
      • 2015, 2015.
      • WRIGHT, Nicholas Thomas, Revelation for Everyone, SPCK, Londra, 2011.

      În încheiere, vă mulțumesc încă odată pentru interesul acordat articolului meu. Vreau să vă asigur că deși nu sunt de acord cu ceea ce ați spus, intervenția dumneavoastră nu a făcut decât să mă bucure. De asemenea, în ceea ce privește încheierea dumneavoastră, studiul biblic nu este nici ortodox, nici catolic, nici protestant. Când pornim de la sisteme prestabilite nu mai facem exegeză, ci eisegeză. Ar mai fi multe lucruri de discutat, dar nu ne permite nici mediul, nici timpul, nici spațiul. Nu am pretenția de a vă fi convins cu privire la nimic, dar am speranța că v-am generat curiozitatea de a cerceta mai departe și de a vă imbogăți propriul set de argumente și repere în ceea ce privește cartea Apocalipsa.

      Toate cele bune,

Răspundeți către Dumitru-Adrian Ciurea Anulează răspunsul

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.