Aşa cum se cuvine unui reprezentant de marcă al literaturii române, despre Ion Creangă şi operele sale s-a scris mult şi, adesea, bine. Chiar şi interpretările „tradiţionaliste” inspirate de René Guénon şi Ananda K. Coomaraswamy i-au fost aplicate, Vasile Lovinescu aducându-şi tributul său exotic basmelor lui Creangă. Cu toate acestea, nici George Călinescu, nici Ovidiu Bârlea şi nici măcar ezoteristul Lovinescu nu au sesizat un aspect asupra căruia dorim să insistăm în cele ce urmează. Ion Creangă este un spirit modern care a contribuit în felul său propriu la secularizarea valorilor creştine. Pentru a proba această ipoteză vom focaliza o singură creaţie a autorului: Ivan Turbinca.
Personajul central al poveştii este zugrăvit în postura de perpetuu călător, aducându-ne aminte de categoria spirituală a pelerinului, puţin cunoscută în cultura autohtonă, des întâlnită în cea rusească. Părăsind armata după o viaţă de ascultare în slujba împăratului, Ivan porneşte prin lumea largă „şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce”. În ciuda aparenţelor oarecum vulgare – eroul nostru era niţel abţiguit după o cinzeacă băută la despărţirea de fraţii de arme – , calitatea lui spirituală, care-l apropie de măsura vagabodului mistic descris în Mărturisirea unui pelerin, se revelează pe neaşteptate. Pus la încercare de Dumnezeu şi Sfântul Petru care i se înfăţişează drept cerşetori, Ivan vădeşte o virtute – milostenia – ce-l recomandă drept urmaş al practicanţilor rugăciunii inimii. Demiurgul însuşi subliniază calităţile drumeţului: „ostaşul acesta e om bun la inimă şi milostiv”. După ce-i probează însuşirile, Dumnezeu i se dezvăluie oferindu-i posibilitatea de a-şi împlini o dorinţă. În mod neaşteptat, Ivan solicită ceva la care nici un autor recent nu s-ar gândi: harisma de exorcist. Căci ceea ce el îi solicită Atotputernicului sub forma blagoslovirii desăgii sale de ostaş e puterea de a lega orice spirit prin simpla rostire a unei invocaţii exorcizante, „Paşol na turbinca, ciorti!” Avem aici de-a face cu o primă manifestare a secularizării unei practici religioase, binecunoscute în tradiţia creştină, practică prin care puterea spiritelor vrăjmaşe lui Dumnezeu este făcută inoperantă.
Sfinţii Vasile cel Mare şi Benedict al Norciei au transmis Bisericii creştine celebrele exorcisme de alungare a demonilor. Formulele sunt întemeiate, toate, pe cuvintele rostite de Mântuitorul Isus Cristos în timpul confruntării sale cu duhul amăgirii – „Vade retro, Satanas, numquam suade mihi vana” („Înapoia mea, Satano; nu-mi trebuie niciodată sfaturile tale deşarte”). Înmuind această formulă, probabil prea tare pentru urechile unui spirit modern, Creangă o transformă într-o invocaţie hazlie care-i face prizonieri ai turbincii pe toţi cei asupra cărora e rostită. Acest tip de transformare reprezintă, în opinia noastră, o ipostază a ceea ce numeam mai sus „secularizare”.
Cunoscător al vechilor mărturii creştine, Creangă încifrează în țesătura poveştii referinţe la episoade celebre din Patericul egiptean. De exemplu, atunci când este cazat în locuinţele pline de draci ale unui boier hapsân, Ivan capturează în turbinca sa fermecată armatele întunericului, vădind un curaj demn de părinţii pustiei. „Apoi se culcă cu capul pe dânşii (pe draci – n.n.), şi nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti…”. Isprava acestui somn de pomină ne duce imediat cu gândul la un episod al cărui erou este Sfântul Macarie egipteanul. Culcându-se tot într-un loc bântuit – un mormânt păgân – , este trezit de vânzoleala duhurilor care doreau să-l alunge cu orice preţ pe intrus. Auzind un demon cum vorbeşte din interiorul hârcii pe care şi-o pusese drept căpătâi, Macarie loveşte craniul spunându-i să se ducă pe pustii. În faţa unei asemenea bărbăţii spirituale duhurile se fac nevăzute.
Spre deosebire de vechile surse hagiografice, Creangă se străduieşte din răsputeri să-şi umanizeze personajul prezentându-l nu doar sub aspectul de slujitor al lui Dumnezeu, ci şi în postura de om supus feluritelor slăbiciuni şi păcate. În ce priveşte partea luminoasă a sa, Ivan este călăuzit de năzuinţa de a-şi sluji într-un mod desăvârşit Creatorul („Ma duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor”.) Pe drum îşi uimeşte contemporanii „întrebând din om în om unde şede Dumnezeu”. Din nou ne amintim de pelerinul rus care, şi el, porneşte în pribegie frământat de o întrebare similară celei a lui Ivan: cum te poţi ruga neîncetat spre a-l întâlni, de-adevăratelea, pe Dumnezeu? În ciuda acestor aspiraţii înalte purtătorul turbincii năzdrăvane e prins în mrejele unor patimi lumeşti care generează în imaginația sa o viziune pervertită și pervertitoare. Raiul i se pare plictisitor în timp ce iadul (I.A.D.-ul, ar fi spus Toma Caragiu), dimpotrivă, dinamic şi plin de tentaţii îmbietoare. Pogorându-se în hades, într-o postură complet diferită de cea a lui Orfeu, se destrăbălează cu dracii şi drăcoaicele până ce „se lehămeteşte el acum şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de vodchi, şi de tot”, fiind în cele din urmă alungat printr-un tertip diavolesc.
Hotărând să se consacre definitiv slujirii lui Dumnezeu, Ivan se confruntă cu cea din urmă probă a vieţii sale: moartea. Paradoxal, în aceeaşi manieră secularizantă, Ion Creangă transformă victoria Mântuitorului Iisus Christos cel înviat asupra morţii într-un episod tragi-comic. Manifestându-şi ura firească împotriva purtătoarei coasei („Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii şi te-aş frige pe frigare … că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam şi până astăzi”), Ivan Turbinca ţine prizonieră moartea în traista năzdrăvană, apoi o zăvoreşte într-un coşciug. Asemenea fapte îi vor atrage în cele din urmă pedeapsa… de a nu mai muri niciodată. „Şi cică, atunci, unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul”.
Inversând polii între care trebuie să se desfăşoare traseul sinuos al vieţii, Ion Creangă eternizează omenescul, secularizând însăşi existenţa post-mortem a fiilor Evei. Marcat de frământări profunde, povestitorul pendulează între sacru şi profan reflectând în creaţiile sale propriile crize și ispite a căror obscuritate ocultează lumina acelei credinţe ce nu poate fi stinsă niciodată.
Imagine: Marc Chagall – Soldiers with Bread (1915); Sursă: Wikiart
