Syntopic

Un articol de Michael de Sapio, publicat în The Imaginative Conservative

Articol original: What Does Music Express?

Muzica este o constantă a vieții noastre, și totuși natura ei râmăne de nedeslușit. Tindem să luăm muzica ca atare, precum orice alt produs sau bun, fără să observăm ce fenomen curios și ce dar neobișnuit este. Aristotel a remarcat același lucru: „Suntem tare nedumeriți spre a spune care este puterea muzicii și care îi este adevăratul folos”¹. Muzica este cea mai misterioasă dintre arte, esența ei fiind cel mai greu de distins. Nu putem preciza în mod clar ce „înseamnă” muzica, dar, cu toate acestea, ea ne emoționează în mod profund. Nu o putem vedea (deși putem observa modul în care este produsă și înțelege legile fizicii care stau în spatele ei), însă îi simțim prezența în mod incontestabil, fiindcă ne umple și ne înalță sufletele.

Oamenii au încercat să definească muzica în diverse moduri: mai obiectiv – ca sunet organizat, mai subiectiv – ca expresie a pasiunilor și emoțiilor umane prin sunet. Definiția oferită de Merriam-Webster este foarte greu de învins – dacă ne luăm după criteriul exhaustivității: „o artă a sunetului redat în timp, ce exprimă idei și emoții prin forme semnificative², cu ajutorul ritmului, melodiei, armoniei și dinamicii”.

Surpinzător este că, atunci când deschizi pagina dicționarului Merriam-Webster dedicată muzicii, afli următorul lucru: termenul „muzică” (n. trad.: „music” în limba engleză), deși provine din grecescul mousikē (μουσικη) – ce s-ar traduce prin „arta muzelor” –, nu s-a regăsit în vocabularul limbii engleze până în jurul anului 1200. Se presupune că, în vremurile anterioare, vorbitorii de engleză discutau pur și simplu despre diferitele tipuri de spectacole muzicale, fără a avea însă un termen pentru domeniul general al muzicii. Conceptul de muzică – ca formă de artă organizată și sistem de cunoștințe – s-ar părea a fi atunci o realizare a Evului Mediu Mijlociu, bazată pe teoriile grecilor antici. Chiar și aspectul cuvântului este sugestiv – sufixul „ic” în limba engleză denumind deseori, precum în cazul acesta, o artă sau un sistem de gândire. Astfel avem logica – arta raționării (n. trad.: în engleză „logic”, de la logos + „ic”), dialectica – arta argumentării logice (n.trad.: în engleză „dialectic”, de la dialektos + „ic”), muzica – arta muzelor.

Muzele, bineînțeles, erau un ansamblu de zeități feminine din mitologia greacă, destul de vag conturate, asociate diverselor arte și îndeletniciri omenești. Trebuie să înțelegem faptul că, pentru greci, muzica nu era un domeniu complet autonom – ea a fost privită mult timp fie ca un complement al poeziei, fie ca o etapă sau o formă de expresie a matematicii și filozofiei. Pitagora (secolul V î. Hr) a fost cel care a introdus ideea că muzica ar putea fi o reflectare a ordinii care stă la baza universului. El a descoperit că intervalele muzicale se încadrează în raporturi numerice precise, de unde gânditorii ce i-au urmat au dedus existența unui creator inteligent – Dumnezeu. Muzica oferea astfel cheia înțelegerii logosului, a întregii structuri raționale a cosmosului. Pitagoreicii credeau că universul emitea literalmente sunete muzicale pe care muzica umană nu izbutea decât să le reproducă într-un mod vag, imprecis. În concepția lor, muzica era asemănătoare dreptului natural: un lucru preexistent în natură, care se lăsa a fi descoperit.

Această viziune asupra muzicii a pătruns în gândirea medievală și modernă cu ajutorul reinterpretării făcute de filozoful roman creștin Boethius. De la el și de la tratatul său De Musica provine binecunoscuta tripartiție: musica mundana, musica humana și musica intrumentalis. După el, muzica pe care o producem noi, oamenii, cu ajutorul intrumentelor sau vocilor noastre (musica intrumentalis) este doar o biată reproducere a ordinii mărețe ce guvernează cosmosul, a „muzicii sferelor” care vibrează etern (musica mundana). Interpusă între cele două se află musica humana, plăcuta funcționare a corpului omenesc. Așadar, armonia trupului este un microcosmos care reflectă armonia universului. Această teorie clasică este redată în mod ingenios prin cuvintele lui Lao Tzu: „Muzica din suflet poate fi auzită de către univers”. „Muzica” în acest sens larg, transcendent, înseamnă armonia care se află în spatele tuturor lucrurilor. Ea ne încredințează că trăim într-o lume condusă de ordine, nu de haos.

La polul opus față de această concepție rațională și transcendentă despre muzică se află cei preocupați de efectul muzicii asupra pasiunilor, emoțiilor și sentimentelor noastre. Până la un anumit punct, perspectiva lor nu se opune viziunii pitagoreice, ci este într-adevăr o extensie a acesteia: armonia cosmosului se întrezărește la un nivel mai mic în armonia sufletului omenesc. Platon dedică o bună parte din scrierile sale muzicii și rolului pe care îl îndeplinește ea într-o societate ideală, recomandând sau descurajând ascultarea diferitelor game și moduri muzicale în funcție de reacțiile stârnite. De aici și tema recurentă a civilizației noastre cu privire la rolul etic al muzicii în formarea caracterului indivizilor și societăților.

Cele două viziuni asupra muzicii – ca ordine rațională sau ca expresie a afectelor – au concurat de-a lungul istoriei occidentale. Într-o oarecare măsură, relația dintre cele două se aseamănă cu dihotomia estetică dintre clasicism și romantism (sau, pentru a folosi cuvintele lui Nietzsche, cu cea dintre apolinic și dionisiac). Este discutabil faptul că în muzica marilor compozitori, precum Bach, Mozart sau Beethoven, s-ar regăsi un echilibru perfect între minte și inimă, căci, la o examinare mai atentă, putem observa de fiecare dată o preferință pentru una dintre cele două. Un compozitor poate fi mai degrabă ghidat de intelect sau de emoții. Aici, însă, nu se pune problema despre ce tip de emoții exprimă muzica – fie ele cele ale compozitorului (perspectiva specifică romantismului) sau cele universal umane (perspectiva Antichității și a majorității epocilor care au precedat romantismul). Pentru scopul acestui eseu, ambele perspective de mai sus reprezintă același lucru, și anume viziunea conform căreia muzica exercită o putere emoțională.

Puterea emoțională a muzicii provine din elementele sale intrinseci: ritm, melodie, armonie, textură și contrapunct. Sentimente care variază de la bucurie, seninătate și exaltare până la frică și furie necruțătoare pot fi sugerate prin conturul melodic, conținutul armonic și ritmicitate. Dar acest lucru se petrece într-un mod suficient de vag pentru a permite numeroase, chiar infinite, interpretări personale. Muzica nu este o artă literară – nici măcar atunci când se împletește cu texte sau povești, așa cum se întâmplă în muzica programatică –, ea nu transmite nimic care să poată fi exprimat prin cuvinte. Este în bună măsură o artă subiectivă, ce oferă o serie de interpretări posibile cu privire la semnificația lucrărilor. În limite rezonabile, o compoziție muzicală poate trezi reacții emoționale diferite în mine sau în tine, acest lucru fiind tot spre meritul său. Ideile, motivele și gesturile muzicale sunt, în fond, muzică pură, însă ele au capacitatea de a trece dincolo de ele însele – niciodată, totuși, într-un mod prin care să transmită un sens exact sau invariabil.

Acestei dimensiuni emoționale a muzicii trebuie să i se adauge dimensiunea rațională, legată de structura formală și de redarea ordinii și logosului. Conceptul de „compoziție muzicală” este deosebit de important aici. Muzica este o formă de artă ce se desfășoară în timp. În afara improvizației muzicale și exersării libere, lipsite de structură, muzica nu ni se prezintă ca o substanță vagă și lipsită de formă, ci, din contră, ea ni se înfățișează sub chipul unor opere distincte. Cu alte cuvinte, muzica are formă și ideea că muzica exprimă ordine și structură este esențială. Structura unei compoziții muzicale (o putem denumi chiar „arhitectura” sa) are de-a face cu recurența și repetiția anumitor secvențe, cu secțiunile sau diviziunile implicite, cu modul în care diversele momente muzicale se succed în timp – pe scurt, structura se referă la felul în care un compozitor își modelează ideile muzicale, transformându-le într-o experiență plină de sens. Existența în timp a muzicii arată fără îndoială faptul că aceasta este limitată, că există în cadrul unei opere muzicale.

Chiar făcând abstracție de constrângerea amintită, putem observa cu ușurință că muzica este cea mai efemeră dintre arte, dăinuind atâta vreme cât undele sonore vibrează în aer, apoi sfârșindu-se. Cu toate acestea, ea ne răsună în minți și-n suflete, producând o impresie puternică. Desigur, orice compoziție muzicală poate fi interpretată din nou sau revizuită, acest fapt sporind puterea muzicii.

Demne de remarcat sunt implicațiile termenilor „compozitor” și „compoziție”. În ciuda faptului că și celelalte arte presupun îmbinarea diverselor elemente într-un tot unitar, numai în muzică creatorul este denumit „compozitor”. Aceasta este o evoluție stranie a limbajului, dar semnificativă fără îndoială. Compozitorul adună laolaltă notele într-un întreg plin de înțeles. El ia sunetele, așa cum și le-a imaginat, și le transpune pe hârtie printr-o partitură – care nu este nimic altceva decât o schiță ce îndrumă spre tranformarea lor în muzică. Așadar, oricât de încărcat emoțional ar fi impulsul din spatele său, actul de creație specific muzicii rămâne totuși o activitate cât se poate de rațională.

Ambele viziuni tradiționale asupra muzicii sunt în mod cert adevărate și bine întemeiate: ea este atât transcendentă și perenă, exprimând adevărul etern al cosmosului, cât și intimă, emoționantă și versatilă, reflectând pasiunile omului. Muzica întruchipează ordinea și armonia, fiind un „aranjament de sunete”, dar, în același timp, ea poate fi și o oglindire a frământărilor sufletului omenesc, a chinurilor, disonanțelor și conflictelor lui interioare. Permiteți-mi însă să vă propun încă o perspectivă, aceea că, în afara transmiterii anumitor emoții specifice, muzica exprimă principiul vieții înseși. Aproape toate compozițiile muzicale exprimă vitalitate, dinamism și energie – în special prin elementul lor esențial, ritmul. Acest lucru este valabil și pentru muzica relativ calmă și statică, deoarece chiar și acest tip de muzică nu este niciodată complet lipsit de mișcare (doar un singur sunet prelung ar putea fi static, dar el cu greu s-ar numi muzică, căci muzica presupune totuși un aranjament de suntele). Melodia, de asemenea, este un element mobil ce încorporează linia melodică și conduce la apariția emoției, în timp ce armonia întreține dinamica dintre tensiune și repaus care este atât de necesară „călătoriei” prin care ne poartă compozițiile muzicale occidentale.

În muzică se întrevăd astfel viața și înălțarea sufletească și, prin urmare, aș zice chiar speranța și credința. Ea este opusul inerției și al disperării – negarea lor, de fapt – căci aspiră la o ordine mai înaltă din care facem parte cu toții. Până și atunci când redăm tristețea și suferința prin muzică, expresia lor acționează sub formă de catharsis, tranformând durerea în sunete minunate ce ne ajută să ne ridicăm deasupra ei.

Cele trei viziuni asupra muzicii prezentate mai sus – ca întruchipare a ființei și vieții, a emoției sau a rațiunii și ordinii – pot fi văzute precum niște variațiuni pe aceeași temă, pentru că toate aceste dimensiuni fac parte din ordinea divină a cosmosului, o ordine la care participăm făcând muzică. Din orice unghi alegeți să o priviți, muzica rămâne unul dintre cele mai spirituale daruri pe care le-am primit în această viață – o artă care posedă un rang special printre arte, după cum au recunoscut și creatorii din celelalte domenii artistice. Fiind cea mai imaterială și mai greu de înțeles dintre arte, ea ne pătrunde cel mai adânc în suflete, emoționându-ne profund.

NOTE

1. Aristotel, Politica, traducere de Ștefan Bezdechi, Editura Semne, București, 2008, p. 196. ↑
2. Significant form – termen inventat de criticul de artă Clive Bell în 1914 pentru a prezenta ideea că forma unei opere de artă și formele prezente într-o operă de artă pot fi expresive, chiar dacă sunt complet separate de o realitate recognoscibilă (trad. proprie), conform https://www.tate.org.uk/art/art-terms/s/significant-form, consultat în data de 27.03.2021. În contextul de mai sus, expresia face referire la faptul că muzica transmite idei și sentimente cu ajutorul sugestiei, fără a le reprezenta sau numi în mod precis. ↑

Imagine: Pxhere