Un articol scris de Keith Windschuttle pentru The New Criterion
Articol original: The Hypocrisy of Noam Chomsky
„În Biblie există o renumită definiție dată ipocritului, ca fiind acea persoană care refuză să își aplice propriei persoane standardele pe care le aplică celorlalți. Dacă avem în minte această imagine, toate comentariile și toate disclinluțiile despre așa-numitul Război împotriva terorii (War on Terror) devin pură ipocrizie, fără absolut nicio excepție. Poate cineva înțelege asta? Nu, ei nu pot înțelege pur și simplu.” – Noam Chomsky, Power and Terror, 2003
Noam Chomsky a fost unul dintre cei mai vocali americani intelectuali care au raționalizat atacurile teroriste Al Qaeda din New York și Washington. Numărul de morți, a argumentat acesta, a fost minor în comparație cu lista victimelor din Lumea a treia afectate de „terorismul mult mai extrem” al politicilor externe adoptate de Statele Unite ale Americii. În ciuda acestui afront foarte calculat adus opiniei publice mainstream, comentariul a fost foarte bine primit de către susținătorii lui Chomsky. Acesta nu a mai fost niciodată la fel de popular printre cercetătorii și intelectualii de stânga ca atunci.
Două cărți cu interviurile sale au fost publicate începând cu 11 septembrie 2001, ambele ajungând imediat în rândul bestsell-urilor.1 Una dintre ele a fost între timp transformată într-un film intitulat „Putere și teroare” (Power and Terror), care a avut un succes semnificativ pe piața filmelor de artă. În martie 2002, regizorul filmului, John Junkerman, a mers alături de personajul principal din filmul său la Universitatea din California, Berkeley, unde, într-o vizită de cinci zile, Chomsky a susținut cinci discursuri politice în fața unei audiențe formate din nici mai mult nici mai puțin de 5000 de persoane.
Între timp, presa liberală din toată lumea l-a abordat pentru nenumărate interviuri, fiind privit drept cel mai proeminent intelectual care s-a opus răspunsului mainstream american la atacurile teroriste. Jurnalele de știri începeau de obicei prin a aminti cititorilor statutul său intelectual remarcabil. O poză a sa din profil purta titlul de „Conștiința unei națiuni” în ziarul englezesc The Guardian care declara: „Chomsky se clasează alături de Marx, Shakespeare și de Biblie ca fiind una dintre cele mai citate zece surse din rândul umanioarelor – și este singurul scriitor dintre aceștia care mai este în viață.” The New York Times l-a numit „cel mai important intelectual în viață.”
Chomsky și-a folosit autoritatea pe care a obținut-o în domeniul lingvisticii pentru a deveni principala voce a stângii americane. Însă el nu este doar un simplu reprezentant. Pozițiile sale au contribuit foarte mult la structurarea politicilor de stânga din ultimii patruzeci de ani. Astăzi, când actorii, starurile rock și studenții protestează, strigând tot felul de sloganuri anti-americane în fața camerelor, ei exprimă deseori opinii care provin din scrierile voluminoase ale lui Chomsky.
Așadar, a analiza opiniile lui Chomsky înseamnă a examina esența modului de gândire radical contemporan, mai ales că variațiile sale au căpătat atâta influență în comunitățile academice și artistice.
Chomsky a fost o celebritate radicală încă de la mijlocul anilor 1960 când și-a câștigat renumele ca activist militant împotriva Războiului din Vietnam. Deși acesta și-a pierdut o parte din influență la finalul anilor 1970 și 1980 când a apărat regimul Pol Pot din Cambodgia, s-a folosit de evenimentele de pe 11 septembrie pentru a-și recâștiga reputația, pentru a-și depăși statutul și nivelul influenței din trecut. La vârsta de șaptezeci și patru de ani, el era (și este în continuare) decanul intelectualității de stânga americane, dar și din întreaga lume.
Cu toate acestea, el este un universitar radical neconvențional. În ultimii treizeci de ani, stânga umanistă a fost înamorată de teoria „înaltă”, în special neo-marxismul, feminismul și filozofia postmodernă, importate din Germania și Franța. Multe din ele erau destul de ermetice, dar când au fost traduse, obscurantismul lor a fost ridicat la rang de prestigiu. Acestea au invadat umanioarele cu relativismul lor, atât în epistemologie, cât și în filozofia morală.
La antipod, Chomsky nu a creat un corp de teorie politică substanțială care să îi aparțină. Acesta nu este nici relativist. El susține descoperirea adevărului și a cunoașterii problemelor umane și promovează un set de principii morale simple și universale. Mai mult, scrierile sale politice sunt foarte clare, calibrate pentru o audiență generală, mai degrabă decât una specializată. Acesta își argumentează afirmațiile fără a face apel la un aparat conceptual ezoteric, ci prezentând dovezi clare, aparent factuale. Explicația din spatele popularității sale nu trebuie așadar căutată în trendurile intelectuale recente, ci în ceva cu o istorie mai lungă.
Chomsky este cel mai proeminent intelectual care a mai rămas din Noua Stângă a anilor 1960. Acesta a simbolizat în diverse feluri Noua Stângă și ura sa față de „Amerika”, o țară care, credea acesta, a descins în fascism prin politicile sale interne și externe. În cea mai cunoscută carte a sa din anii 1960, American Power and the New Mandarins, Chomsky afirma că America avea nevoie de „un fel de denazificare”.
Dintre toate puterile majore ale anilor 1960, conform lui Chomsky, America era cea mai condamnabilă. Principiile sale pentru o democrație liberală erau o farsă. Regimul său democratic era „o dictatură ce dura patru ani”, iar angajamentul economic față de piața liberă era doar un pretext pentru puterea corporativă. Politica sa externă era deliberat imorală și rea. „Conform oricărui standard obiectiv”, scria el pe atunci, „Statele Unite a devenit cea mai agresivă putere din lume, cea mai mare amenințare pentru pace, pentru auto-guvernarea națională și pentru cooperarea internațională.”
Ca activist militant împotriva războiului, Chomsky a participat la câteva dintre cele mai mediatizate demonstrații, inclusiv la cea în care s-a încercat formarea unui lanț uman în jurul Pentagonului, moment celebrat de Norman Mailer în renumitul Armies of the Night. Chomsky a descris acest eveniment astfel: „zeci de mii de tineri au înconjurat ceea ce considerau că este – și trebuie să adaug că și eu sunt de acord cu asta – cea mai hidoasă instituție de pe Pământ.”
Acest tip de anti-americanism era ceva obișnuit pentru stânga acelui moment, dar erau totuși două lucruri care l-au făcut pe Chomsky să fie remarcat. Era un universitar cu o reputație remarcabilă și era la curent cu anti-autoritarismul Noii Stângi studențești.
La momentul respectiv, stânga tradițională era încă dominată de generația mai în vârstă de marxiști, care erau fie susținători ai Partidului Comunist, fie troțkiști care se opuneau lui Stalin și susținătorilor săi, dar care încă îl susțineau pe Lenin și bolșevismul. Oricum, noua generație de studenți radicali vedea ambele grupuri ca fiind compromise de sprijinul lor acordat Revoluției Ruse și de alimentarea regimurilor represive din Europa de Est.
Chomsky nu era un membru al generației de studenți – în 1968 acesta era un profesor de patruzeci de ani titularizat – dar lipsa sa de apartenență la un anumit partid și la orice alt tip de angajament politic l-a absolvit de orice conexiune cu Vechea Stângă. În schimb, aderarea sa la anarhism, sau ceea ce el numea „socialism libertarian”, a contribuit mult la conturarea viziunii Noii Stângi.
În American Power and the New Mandarins, anarhistul de secol XIX Mikhail Bakunin este citat aprobator când face o predicție cu privire la faptul că varianta socialismului susținută de Karl Marx va sfârși prin a transfera puterea statului nu muncitorilor, ci rețelelor elitiste ale Partidului Comunist.
În ciuda anti-bolșevismului său, Chomsky a rămas un susținător al revoluției socialiste. Acesta a îndemnat la „o adevărată revoluție socială” care să transforme masele în așa fel încât să poată prelua puterea în propriile lor mâini și să conducă singure instituțiile. Modelul său politic favorit care a fost implementat în realitate a fost enclava anarhistă care a existat pentru foarte scurt timp în Barcelona între anii 1936-1937 în timpul Războiului Civil din Spania.
Revendicarea „puterii studentești” din anii 1960 a fost o consecință a acestui tip de gândire politică. Ea i-a permis Noii Stângi să se autoconvingă de faptul că ar fi inventat o formă mai pură de radicalism, nealterată de totalitarismul lumii comuniste.
În ciuda aparentului său dispreț principial pentru comunism, când vine vorba de lumea reală a relațiilor internaționale, Chomsky s-a dovedit a susține niște reprezentanți destul de ortodocși ai revoluțiilor socialiste. Printre aceștia se numără arhitecții comunismului în Cuba, Fidel Castro și Che Guevara, precum și Mao Tse-tung și fondatorii statului comunist chinez. Chomsky a declarat în cadrul unui forum din New York în decembrie 1967 că în China „cineva poate găsi multe lucruri care sunt chiar admirabile.” Acesta credea că chinezii au făcut pași importanți către emanciparea maselor, conform principiilor libertariene socialiste formulate de el:
„China este un exemplu important al unei societăți noi în care se întâmplă lucruri foarte interesante și pozitive la nivel local, în care o mare parte din colectivizare și comunizare s-a bazat pe participarea reală a maselor și a avut loc după ce a fost atins un anumit nivel al înțelegerii de către țărani, fapt ce a dus la acest pas următor.”
Când acesta și-a oferit susținerea față de ceea ce numea societatea „justă” și „relativ locuibilă” a lui Mao Tse-tung, Chomsky era probabil inconștient de faptul că făcea aceste afirmații la numai cinci ani după sfârșitul Marii Foamete chinezești din 1958-1962, cea mai atroce din toată istoria umanității. Acesta nu știa, fiindcă întreaga poveste nu a fost aflată decât după douăzeci de ani, deoarece exact acea colectivizare pe care el o susținuse era principala cauză a acestei foamete, una dintre cele mai mari catastrofe care au avut loc vreodată, cu un număr de morți de 30 de milioane de oameni.
Chiar și așa, dacă acesta s-ar fi opus într-adevăr totalitarismului, după cum proclamau principiile sale, tot istoricul comunismului în URSS – până la momentul respectiv se descoperise că URSS falsificase toate statisticile producției agricole și industriale din anii 1930, când populația era supusă foametei, iar recolta se afla într-o stare foarte proastă (crop failure) – ar fi trebuit să îl determine pe acest anarhist să fie puțin mai sceptic cu privire la echivalentul Rusiei în China.
De fapt, Chomsky era foarte conștient de violența sistematică pe care regimurile comuniste au exercitat-o asupra populației din propriile lor țări. La forumul din New York din 1967, acesta a recunoscut atât „uciderea în masă a proprietarilor din China”, cât și „uciderea proprietarilor din nordul Vietnamului” care a avut loc odată ce comuniștii au ajuns la putere. Cu toate acestea, obiectivul său principal era acela de a veni cu o raționalizare pentru toată această violență, în special aceea a Frontului Eliberării Naționale, care încerca să obțină controlul asupra sudului Vietnamului. Chomsky dezvăluia faptul că nu era nicidecum un pacifist.
„Pur și simplu nu accept perspectiva conform căreia putem condamna teroarea produsă de FEN numai din cauza faptului că a fost oribilă. Cred că trebuie să ne punem totuși întrebări cu privire la costurile comparative, oricât de urât ar suna asta. Și dacă vrem să luăm o poziție morală cu privire la această problemă – și cred că trebuie să facem asta – trebuie să ne întrebăm și care au fost consecințele utilizării terorii și care ar fi fost consecințele lipsei de utilizare a acesteia. Dacă este adevărat că urmările lipsei terorii ar fi fost că țăranii din Vietnam ar fi continuat să trăiască în aceleași condiții ca țăranii din Filipine, atunci cred că utilizarea terorii ar putea fi justificată.”
Chomsky nu a fost singurul care a fost atât de absorbit de propriile opțiuni ideologice încât să susțină violența sistematică care a caracterizat preluările de putere de către comuniști în Asia de Sud-Est. Aproape toți cei din Noua Stângă a anilor 1960 au avut aceeași poziție. S-au opus Americii, transformându-i pe Ho Chi Minh și Vietcong în eroi romantici.
Când Khmerii Roșii au pus mâna pe Cambodgia în 1975, atât Chomsky, cât și cei din Noua Stângă, i-au aclamat. Iar când la știri s-au anunțat evenimentele care au urmat imediat după asta, și anume evacuarea completă a capitalei Phnom Penh din cauza uciderilor în masă care au fost raportate, Chomsky a oferit o raționalizare similară cu cea formulată în cazul terorii din China și Vietnam: e adevărat că a existat ceva violență, dar acest lucru este de înțeles în condițiile unei schimbări de regim și a unei revoluții sociale.
Deși informațiile reale erau greu de contrazis, Chomsky a sugerat într-un articol din 1977 că situația din Cambodgia postbelică era probabil similară cu cea a Franței de după eliberarea de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când mii de colaboratori ai inamicilor au fost masacrați în doar câteva luni. Acest lucru era de așteptat, susținea el, și reprezenta un preț nesemnificativ care trebuia plătit pentru toate rezultatele pozitive ale noului guvern Pol Pot. Chomsky cita o carte scrisă de doi scriitori americani de stânga, Gareth Porter și George Hildebrand, care „au prezentat un studiu foarte atent documentat despre impactul distructiv pe care America l-a avut asupra Cambodgiei și succesul revoluției cambodgiene în depășirea acestuia, programele și măsurile luate de revoluționari fiind puse într-o lumină foarte favorabilă.”
Însă la acel moment erau publicate deja alte două cărți despre Cambodgia care susțineau o teză foarte diferită. Scriitorii americani John Barron și Anthony Paul și-au intitulat lucrarea „Uciderea unui teritoriu candid” (Murder of a Gentle Land) și au acuzat regimul Pol Pot de ucidere în masă similară cu genocidul. „Cambodgia anul zero” (Cambodia Year Zero) a lui François Ponchaud aducea aceeași acuzație.
Chomsky a recenzat ambele cărți, împreună cu un număr semnificativ de articole din presă, în The Nation, în iunie 1977. Acesta i-a acuzat pe autori că ar fi publicat nimic mai mult sau mai puțin decât niște lucrări de propagandă anti-comunistă. Niște articole din The New York Times Magazine și The Christian Science Monitor preconizau că numărul de morți era între unul și două milioane de oameni dintr-o populație totală de 7,8 milioane. Chomsky a luat în râs aceste numere și a selecționat și analizat câteva surse pentru a arăta că unele dintre ele erau dubioase și că o faimoasă fotografie care înfățișa munca silnică a oamenilor din satele cambodgiene era de fapt un fals.
Acesta a desființat cartea lui Barron și Paul, pe de o parte pentru că a fost publicată de Reader’s Digest și pentru că apărea pe prima pagină a The Wall Street Journal, ambele fiind publicații recunoscute pentru poziția lor anti-comunistă, și, pe de altă parte, pentru că ele au omis să raporteze opiniile jurnaliștilor care au fost în Cambodgia și nu au fost martorii niciunei execuții.
Cartea lui Ponchaud a fost mai dificil de ignorat. Aceasta era bazată pe experiența personală a autorului în Cambodgia în 1965, până la capturarea capitalei Phnom Penh, pe interviuri ample cu refugiații și rapoarte realizate pe baza anunțurilor făcute la radioul cambodgian. Mai mult, aceasta primise o recenzie favorabilă din partea unui autor de stânga în The New York Review of Books, o publicație pentru care Chomsky a scris de multe ori. Strategia lui Chomsky a fost aceea de a compromite cartea lui Ponchaud prin chestionarea credibilității testimonialului său de refugiat. Recunoscând că Ponchaud „oferă o relatare înspăimântătoare cu privire la ce i-au povestit refugiații despre barbaria cu care au fost tratați de către Khmerii Roșii”, Chomsky afirmă că trebuie să fim precauți la „lipsa de siguranță extremă a veridicității relatărilor refugiaților”:
„Refugiații sunt înspăimântați și lipsiți de apărare, se află la mila unor forțe străine. Aceștia tind în mod natural să relateze ceea ce cred că interlocutorii lor ar dori să audă. În timp ce povestirile lor trebuie să fie luate în serios, este nevoie și de o doză de atenție și precauție. Mai exact, refugiații chestionați de către occidentali sau thailandezi au un interes vădit de a raporta atrocități venite din partea revoluționarilor cambodgieni, fapt evident pe care orice reporter serios trebuie să îl ia în considerare.”
În 1980, Chomsky și-a extins critica în cartea sa After the Cataclysm, scrisă alături de vechiul său colaborator, Edward S. Herman. Fiind în aparență despre Vietnam, Laos și Cambodgia, o mare parte din conținutul cărții reprezintă de fapt o apărare a poziției lui Chomsky cu privire la regimul Pol Pot. Până la acel moment, Chomsky era deja foarte conștient că ceva teribil a avut loc acolo: „Numărul atrocităților din Cambodgia este substanțial și deseori macabru”, a scris el. „Nu există niciun dubiu că războiul a fost urmat de o explozie de violență, masacru și represiune.” Însă acesta nu a luat în serios ipoteza conform căreia bilanțul morților ar fi putut atinge mai mult de un milion de oameni și a atacat apelul senatorului George McGovern la intervenție militară pentru a opri ceea ce credea că este „o situație clară de genocid.”
În schimb, Chomsky a lăudat autorii care luau apărarea regimului Pol Pot. Acesta le-a citat aprobator analizele conform cărora marșul forțat al populației afară din Phnom Penh era probabil cauzat de distrugerea culturilor de grâu din 1976. Dacă acesta este adevăratul motiv, scria Chomsky, „e posibil ca evacuarea oamenilor din Phnom Penh, atât de larg condamnată la acel moment și după aceea, pentru brutalitate incontestabilă, să fi salvat de fapt multe vieți.” Chomsky a respins acuzația de genocid, sugerând că:
„morțile din Cambodgia nu au fost rezultatul uciderii sistematice și a înfometării impuse de către stat, ci pot fi mai degrabă atribuite într-o mai mare măsură unei răzbunări a țăranilor, unor unități militare pierdute de sub control și înfometării și bolilor care sunt consecințe directe ale războiului din America, sau alți factori de felul acesta.”
After the Cataclysm prezenta de asemenea o critică mult mai extinsă a testimonialelor refugiaților. Chomsky a dezvăluit că sursa sa originală din 1977 pe care s-a bazat a fost Ben Kiernan, la timpul acela absolvent universitar și apologet al regimului Pol Pot, care a scris și în publicația de inspirație maoistă Melbourne Journal of Politics. Însă ceea ce Chomsky a evitat să mărturisească cititorilor săi a fost că totuși, înainte de 1980, mai exact la doar un an după ce After the Cataclysm a fost publicată, Kiernan însuși s-a dezis de poziția sa inițială.
Kiernan a petrecut o mare parte a anilor 1978 și 1979 intervievând cinci sute de refugiați cambodgieni în taberele din Thailanda. Aceștia l-au convins de faptul că spuneau doar adevărul. Pe deasupra, acesta a mai obținut și o serie de dovezi cu privire la noul regim instaurat în Vietnam. Asta l-a determinat să scrie o mea culpa în Bulletin of Concerned Asian Scholars în 1979. Aceasta era o publicație citată frecvent de Chomsky, deci probabil că ar fi trebuit să devină conștient de ceea ce Kiernan a scris acolo: „Nu există niciun dubiu că dovezile indică clar folosirea sistematică a violenței împotriva populației de către acea ramură șovinistă a mișcării revoluționare condusă de Pol Pot.” Însă, în After the Cataclysm, Chomsky nu recunoaște deloc acest fapt.
Kiernan a scris în continuare The Pol Pot Regime: Race, Power and Genocide under the Khmer Rouge 1975–79, o carte care este acum văzută drept analiza definitivă a unuia dintre cele mai înspăimântătoare episoade din istoria consemnată. În timpul evacuării din Phnom Penh din 1975, zeci de mii de oameni au murit. Aproape întreaga clasă de mijloc a fost în mod deliberat vizată și omorâtă, inclusiv funcționari publici, profesori, intelectuali și artiști. Nu mai puțin de 68.000 de călugări budiști dintr-un total de 70.000 au fost executați. 50% din populația urbană chineză a fost omorâtă.
Kiernan pledează pentru un număr total al morților, între aprilie 1975 și ianuarie 1979, când invazia vietnameză a dus la căderea regimului, de 1.67 milioane din 7.89 milioane. Asta înseamnă 21% din întreaga populație. Acest procent reprezintă cea mai mare ucidere în masă provocată de un guvern asupra propriei sale populații în perioada modernă, probabil și în toată istoria.
Chomsky a fost cel mai prestigios și persistent apologet occidental al acestui regim. Chiar și în 1988, când au fost forțați să recunoască în cartea lor Manufacturing Consent că Pol Pot a comis un genocid împotriva propriei populații, Chomsky și Herman au insistat asupra faptului că au avut dreptate când au respins analizele jurnaliștilor și autorilor care au raportat inițial situația. Dovezile care au devenit accesibile după invazia vietnameză din 1979, au continuat aceștia, nu justifică retrospectiv rapoartele pe care aceștia le-au criticat în 1977.
Aceștia erau încă neclintiți în credința lor că Statele Unite ale Americii, despre care susțineau că au fost cele care au declanșat totul, au purtat cea mai mare parte din vină. Pe scurt, Chomsky a refuzat să admită cât de grav s-a înșelat cu privire la Cambodgia.
Chomsky a persistat în manifestarea acestui tip de comportament. În răspunsul său la evenimentele din 11 septembrie, a susținut că indiferent cât de îngrozitoare au fost acțiunile teroriste, Statele Unite ale Americii au făcut și mai mult rău. Acesta și-a susținut afirmația cu argumente și dovezi la fel de selective din punct de vedere empiric și duplicitare din punct de vedere moral precum cele utilizate în apărarea regimului Pol Pot. În 12 septembrie 2001, Chomsky scria:
„Atacurile teroriste au fost niște atrocități majore. Dar, din punct de vedere al proporției, acestea nu ating dimensiunea multor alte distrugeri, cum ar fi bombardarea Sudanului de către Clinton fără niciun pretext credibil, care a dus la distrugerea a jumătate din proviziile farmaceutice și la uciderea unui număr de oameni care nici acum nu a fost determinat.”
Acest incident din Sudan a fost un atac cu rachete asupra fabricii farmaceutice Al-Shifa din Khartoum, unde CIA suspecta că oamenii de știință irakieni fabricau agentul neurotic VX. Se credea că acesta urma să fie utilizat pentru arme chimice folosite de regimul lui Saddam Hussein. Racheta a fost lansată noaptea pentru ca niciun angajat să nu se afle acolo și pierderea de vieți inocente să fie minimizată. Fabrica era localizată într-o zonă industrială și singura victimă aparent posibilă la acel moment era îngrijitorul.
În timp ce Chomsky a atras critici asupra sa pentru că a făcut o comparație atât de odioasă, acesta nu s-a oprit din a-și susține în continuare cauza. I-a spus unui reporter de la salon.com că acum avea statistici credibile pentru a arăta că numărul „necunoscut” de victime din Khartoum era mai mare decât al celor omorâți în New York și Washington: „Conform Ambasadei Germane în Sudan și Human Rights Watch, acel bombardament a cauzat probabil zeci de mii de morți.” Cu toate aceastea, afirmația a fost imediat suspectată. Una dintre cele două surse ale sale, Human Rights Watch, a contactat salon.com în săptămâna următoare, negând că ar fi furnizat aceste numere. Directorul Departamentului de Comunicare a afirmat: „De fapt, Human Rights Watch nu a efectuat nicio cercetare cu privire la numărul de civili omorâți care a rezultat din bombardarea SUA în Sudan și nu ar face o astfel de estimare fără o investigație atentă și aprofundată pe teren.”
Cea de-a doua sursă a lui Chomsky nu a făcut de asemenea nicio cercetare cu privire la problema aceasta. Numele lui era Werner Daum, Ambasadorul Germaniei în Sudan în perioada 1996-2000, care a scris ceva despre asta în Harvard International Review în vara lui 2001. În ciuda profesiei sale, articolul lui Daum era orice altceva decât diplomatic.
Era doar o tiradă anti-americană în care era criticat întregul istoric al Statelor Unite ale Americii cu privire la drepturile omului, acestea fiind învinuite de Războiul Iran-Iraq din anii 1980, de ignorarea gazării kurzilor de către irakieni și fiind considerate responsabile pentru pretinsa moarte a 600.000 de copii irakieni în urma sancțiunilor economice de după 1991. Cu toate acestea, comentariile sale cu privire la numărul de morți în urma bombardamentului din Khartoum nu erau atât de definitive precum sugera Chomsky. Daum scria:
„Este dificil de estimat cât de mulți oameni din această sărmană țară africană au murit în urma distrugerii fabricii Al-Shifa, dar câteva zeci de mii pare a fi o presupunere rezonabilă. Fabrica producea o parte din medicamentele de bază de pe lista Organizației Mondiale pentru Sănătate, acoperind 20, până la 60% din piața farmaceutică a Sudanului și 100% din piața lichidelor intravenoase. A durat mai mult de trei luni ca aceste produse să fie înlocuite cu importuri.”
Este însă dificil să luăm în serios afirmația lui Daum cum că această „presupunere” este în vreun fel „rezonabilă”. Acesta a spus că a existat un decalaj de trei luni între distrugerea fabricii și perioada de timp necesară pentru înlocuirea produselor cu importuri. Acest interval de timp pare neplauzibil de îndelungat pentru un transport farmaceutic dar, chiar dacă ar fi adevărat, este fantezist să sugerezi că „câteva zeci de mii” de oameni ar fi murit într-o perioadă atât de scurtă.
Dacă ar fi fost așa, s-ar fi intrat într-o criză medicală foarte vizibilă, o pandemie care ar fi eclipsat epidemia de SARS. Însă nimeni de acolo, în afară de Ambasadorul Germaniei, nu pare să fi auzit de o astfel de întâmplare.
Oricine caută pe Internet rapoartele operațiunilor din Sudan ale câtorva dintre cele mai mari organizații occidentale umanitare, inclusiv Oxfam, Médecins sans Frontières, sau Norwegian People’s Aid, care au operat în această regiune de zeci de ani, nu va găsi nicio dovadă a unei creșteri neobișnuite a numărului de morți la momentul respectiv. În schimb, problema lor de sănătate centrală, atunci și acum, era guvernul musulman marxist din Khartoum care purta un război civil, bombardând spitalul civil al inamicilor săi creștini din sudul țării.
Ideea că zeci de mii de sudanezi ar fi murit în trei luni din cauza unei lipse de produse farmaceutice este suficient de neplauzibilă în sine. Că acest lucru s-ar fi putut întâmpla fără ca nicio organizație umanitară să observe și să tragă un semnal de alarmă este de necrezut.
Aici, raționalizarea lui Chomsky a atacurilor din 11 septembrie este la fel de înșelătoare ca apologia sa pentru Pol Pot și interpretarea sa greșită a genocidului din Cambodgia.
„Responsabilitatea intelectualului este aceea de a spune adevărul și de a expune minciuna”, scria Chomsky într-un articol faimos din The New York Review of Books în februarie 1967. Aceasta nu a fost doar o afirmație bine plasată și memorabilă, ci și un indicator al principalei sale ținte. O mare parte din viața lui de adult și-a petrecut-o criticând alți intelectuali care, susținea el, nu și-au făcut datoria.
Argumentul central din American Power and the New Mandarins este că umanioarele și științele sociale au fost capturate de o nouă specie de intelectuali. În loc să se comporte ca niște gânditori liberi socratici care pun la îndoială fiecare opinie, ei și-au trădat vocația, devenind servitori ai statului militar-industrial. Interesele noii clase de funcționari (new mandarins), argumenta acesta, au transformat Statele Unite ale Americii într-o putere imperialistă. Ideologia lor a demonstrat
„mentalitatea funcționarului public colonial, convins de bunăvoința țării-mamă și de corectitudinea viziunii sale cu privire la ordinea lumii și încredințat că înțelege adevăratele interese ale oamenilor înapoiați a căror bunăstare trebuie să o administreze.”
Chomsky a enumerat domeniile universitare pe care le consideră a fi principalii „infractori” în acest sens – psihologia, sociologia, analiza sistemelor și științele politice – și a menționat câțiva „practicanți” ai lor bine-cunoscuți, inclusiv Samuel Huntington de la Universitatea Harvard, printre exemplele cele mai negative. Războiul din Vietnam, a susținut Chomsky, a fost conceput și executat de către noii funcționari (new mandarins).
Identificarea unui nou tip de funcționari cu pregătire academică nu a fost în sine nici originală, nici radicală. Critici similare au fost aduse fenomenului atât în Europa de Est, cât și în cea de Vest de ceva timp. O mare parte din această critică a fost anticipată în anii 1940 într-o carte publicată la celălalt capăt al spectrului politic, Drumul către servitute a lui Friedrich von Hayek, care a identificat inginerii sociali ai statului bunăstării ca fiind cele mai mari amenințări la adresa libertății occidentale. Chomsky a oferit o viziune de stânga asupra aceleiași idei:
„Există tendințe periculoase în ideologia intelectualilor statului bunăstării, care pretind că se află în posesia unor tehnici și unei înțelegeri necesare pentru a administra «societatea noastră postindustrială» și a organiza comunitatea internațională dominată de superputerea americană.”
Dar în timpul în care făcea această critică, Chomsky însuși se ocupa de inginerie socială la o scară mult mai mare. Așa cum a arătat prin sprijinul acordat în 1967 „colectivizării și comunizării” agriculturii chineze și vietnameze, cu toată teroarea și uciderea în masă pe care acestea le-au presupus, ceea ce încerca acesta era o reorganizare calculată a societăților tradiționale. Prin susținerea sa pentru schimbarea revoluționară din Asia, acesta căuta să joace și un rol în reorganizarea ordinii internaționale.
Așadar, înafară de a ocupa un loc în spectrul politic mult mai radical de stânga decât universitarii pe care îi critica, și înafară de preferința sa pentru vărsare de sânge în favoarea unor tehnici mai birocratice, Chomsky însuși era exemplul cel mai bun al noului funcționar (new mandarin) pe care pretindea să îl disprețuiască.
El era de fapt unul dintre cele mai de succes exemple din specia sa. Existau acum suficient de multe analize ale Războiului din Vietnam care demonstrau concludent că Statele Unite ale Americii nu au fost învinse militar. Vietnamul de Sud a fost abandonat din cauza costurilor politice ale războiului la nivel intern. Influența unor intelectuali radicali precum Chomsky, care au persuadat generația de studenți a anilor 1960 să se opună războiului, a fost crucială în ridicarea acestor costuri politice la un nivel intolerabil.
Rezultatul pe care au reușit să îl producă este totuși mult mai rău decât orice soluție birocratică care ar fi putut veni din științele behavioriste ale anilor 1960. Din poziția avantajată în care ne aflăm acum, putem vedea consecințele pe termen lung ale alegerii formulate de Chomsky în 1967 dintre „costurile comparative” ale unei terori revoluționare în Vietnam versus continuarea existenței unei agriculturi private în Filipine.
Toate rezultatele sunt în favoarea celei de-a doua soluții. În 2001, PIB-ul mediu pe cap de locuitor în Filipine era de $4000. În același timp, douăzeci și cinci de ani de revoluție în Vietnam au produs doar jumătate din această valoare, adică $2100. Chiar și acei vietnamezi care au jucat niște roluri pivotale în acea transformare sunt acum îngroziți de aceste cifre. Fostul general Vietcong Pham Xuan An a afirmat în 1999: „Toată vorbăria despre «eliberare» de acum douăzeci, treizeci de ani, toate planurile, toți oamenii care au contribuit la asta, au adus această țară într-o stare de sărăcie și disperare, condusă de o bandă de teoreticieni cruzi, paternaliști și pe jumătate educați.”
Acești teoreticieni „pe jumătate educați” erau exact acei noi funcționari (new mandarins), dar pe care de data aceasta Chomsky și susținătorii săi doreau să îi vadă că reușesc să preia puterea.
Pe lângă cei din câmpul științelor sociale și birocrați, ceilalți reprezentanți ai intelectualității față de care Chomsky mai este ostil sunt oamenii care lucrează în mass-media.
Deși politica este cea care l-a făcut faimos, Chomsky nu a avut nicio contribuție substanțială la teoria politică. Aproape toate cărțile sale politice sunt colecții de eseuri scurte, interviuri, discursuri și comentarii scurte din diverse reviste despre evenimentele curente. Singura încercare a unei analize mai aprofundate este lucrarea pe care a publicat-o în 1988 alături de Edward S. Herman, Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media. Însă această carte trebuie să fi fost o dezamăgire pentru fanii săi.
Studiile media reprezintă un domeniu vast, care variază de la argumente tradiționale în apărarea presei ca fiind a patra putere într-un sistem democratic, până la cele mai obscure analize culturale produse de teoreticienii postmoderni radicali. Chomsky și Herman nu au dat vreun indiciu că ar fi înțeles ceva mai profund și sistematic din tot acest domeniu.
În schimb, cartea lor oferă o analiză brută care s-ar fi potrivit perfect într-un vechi pamflet marxist din anii 1930. Înafară de introducere, restul cărții este pur și simplu un amestec al tuturor lucrărilor publicate de aceștia în care criticau mediatizarea evenimentelor din America Centrală (El Salvador, Guatemala, Nicaragua) și în Asia de Sud-Est (Vietnam, Laos, Cambodgia), plus un capitol care prezintă planul KGB-ului bulgar din 1981 de a-l omorî pe papă.
Pentru a explica rolul mass media, Chomsky și Herman oferă propriul lor „model de propagandă”. Conform acestuia, funcția mass mediei este să:
„amuze, distreze și informeze, și să inoculeze indivizilor valori, credințe și coduri de conduită care să îi integreze în structurile instituționale mai largi ale societății. Într-o lume în care avuțiile sunt concentrate în mâinile a doar câțiva oameni și în care există conflicte majore între interesele de clasă, pentru a îndeplini toate aceste roluri este nevoie de propagandă sistematică.”
Acest lucru este valabil, susțin aceștia, atât pentru mass-media care operează în democrațiile liberale, cât și în regimurile totalitare. Singura diferență este că, în societățile comuniste și cele autoritare, tuturor le este clar că mjloacele mass media sunt instrumentele elitei dominante. În societățile capitaliste însă acest lucru este ascuns, deoarece media „se află activ în competiție cu, atacă periodic și expune ilegalitățile corporatiste și guvernamentale și se autoportretizează agresiv drept purtători de cuvânt ai libertății de expresie și ai intereselor generale ale comunității.”
Chomsky și Herman argumentează că aceste atacuri asupra diverselor autorități sunt întotdeauna foarte limitate în impact și declarațiile cu privire la libertatea de expresie sunt doar niște paravane pentru implementarea unor agende economice și politice ale grupurilor privilegiate care domină economia.
Organele media, notează aceștia, sunt toate deținute de mari corporații, capătă credibilitate pentru că virează regulat venituri marilor agenții naționale de publicitate, majoritatea știrilor sunt generate de mari agenții de știri multinaționale și orice ziar sau stație de televiziune care nu respectă aceste condiții este bombardată cu scrisori, petiții, procese legale și discursuri din partea instituțiilor pro-capitaliste care sunt create exact în acest scop.
Există totuși două omisiuni evidente din analiza lor: rolul jurnaliștilor și preferințele audienței. Autorii nu explică nicăieri cum jurnaliștii și alți producători „ajung să creadă” că își exercită libertatea de a raporta lumea așa cum o văd. Chomsky și Herman afirmă pur și simplu că acești oameni au fost induși în eroare să vadă lumea printr-o lentilă ideologică pro-capitalistă.
Aceștia nu încearcă să întreprindă nici măcar o analiză cu privire la motivul pentru care milioane de oameni obișnuiți își exercită în fiecare zi alegerea liberă de a cumpăra ziare sau de a asculta anumite posturi de radio și televiziune. Chomsky și Herman nu reușesc să explice de ce cititorii și telespectatorii acceptă atât de ușor viziunea despre lume a proprietarilor media capitaliști. Aceștia nu oferă nicio explicație cu privire la preferințele audienței.
Această perspectivă asupra jurnaliștilor și a audienței ca fiind ușor de manipulat, niște creduli ideologici mânuiți de către cei puternici, nu este doar o fantezie creată de Chomsky și Herman. Este de asemenea o poziție care revelează un dispreț arogant și superior pentru oricine nu împărtășește aceleași viziuni politice cu ei. Disprețul inerent acestei viziuni a fost manifestat în timpul unui schimb de replici între Chomsky și o persoană din public în cadrul unei conferințe din 1989 (reprodusă în Chomsky, Understanding Power, 2002):
„Persoana din public: Singurul sondaj pe care l-am văzut despre jurnaliști spune că sunt narcisiști și de stânga sau de centru.
Chomsky: Uite, ceea ce oamenii numesc «de stânga sau de centru» nu înseamnă nimic – înseamnă că sunt niște liberali obișnuiți, iar liberalii obișnuiți sunt orientați către puterea guvernamentală, dar de obicei dedicați celei private.”
Pe scurt, Chomsky consideră că numai cei care îi împărtășesc perspectiva radicală au abilitatea de a se ridica deasupra iluziilor care îi determină pe toți ceilalți să fie sclavi ai sistemului. Numai el poate vedea lucrurile așa cum sunt.
Încă din perioada Iluminismului european, mai mulți intelectuali s-au dat drept figuri hristice seculare, faruri solitare de lumină luptându-se să supraviețuiască în întuneric într-o lume coruptă. Aceasta este o tactică care le-a furnizat adepți printre studenți și alți tineri idealiști aflați în perioada adolescenței târzii.
Fenomenul a fost cel mai de succes când a fost acompaniat de o moralitate nesofisticată pe care adepții să o poată absorbi cu adevărat. În „reflecțiile” sale din 11 septembrie, Chomsky a reiterat principiile sale morale aparent simple și directe. Reacțiile la atacurile teroriste, a spus acesta, „ar trebui să satisfacă cele mai elementare standarde morale: mai exact, dacă o acțiune este justă pentru noi, este justă și pentru ceilalți; dacă este injustă pentru ceilalți, este injustă și pentru noi.”
Din păcate, la fel ca în cazul declarației sale cu privire la responsabilitatea intelectualului de a spune adevărul și de a expune minciunile, Chomsky însuși a demonstrat constant inabilitatea de a se ridica la propriile sale standarde. Printre cele mai provocatoare cerințe recente se numără cea ca liderii americani politici și militari să fie judecați drept criminali de război. Acesta și-a exprimat de mai multe ori această opinie, menită să invoce incapacitatea Statelor Unite de a-și aplica aceleași standarde pe care le aplică și inamicilor săi.
Spre exemplu, America a condamnat și executat cei doi lideri ai Japoniei și Germaniei rămași în viață la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar nu a reușit să își condamne propriul personal pentru „crima de război” de a fi aruncat o bombă atomică asupra Japoniei. Chomsky afirmă că bombardarea barajelor din timpul Războiului coreean a fost „o imensă crimă de război… asemeni fanatismului rasist”, dar acțiunea a fost totuși acceptată și chiar lăudată. „Asta s-a întâmplat doar la câțiva ani după ce i-au spânzurat pe liderii germani care au făcut lucruri mult mai puțin grave de atât.”
Cel mai groaznic exemplu mai recent, afirmă acesta, este sprijinul american acordat Israelului:
„practic tot ce Israelul face, adică ceea ce Statele Unite și Israel fac, este ilegal, de fapt, o crimă de război. Și multe dintre acțiunile definite de ei ca fiind «încălcări grave» sunt de fapt crime de război. Asta înseamnă că conducerea Statelor Unite ale Americii și Israelului ar trebui condamnată.”
Însă perspectiva morală a lui Chomsky este unilaterală. Nu contează cât de imense sunt crimele regimurilor pe care acesta le-a favorizat, cum ar fi cele din China, Vietnam și Cambodgia în timpul comuniștilor, Chomsky nu a cerut niciodată ca liderii lor să fie capturați și condamnați pentru crime de război. În schimb, el a apărat cât de bine a putut aceste regimuri ani întregi, folosindu-se de dovezi despre care trebuie să fi realizat că erau selective, înșelătoare și în unele cazuri inventate.
De fapt, dacă Pol Pot ar fi fost vreodată capturat și condamnat într-o curte occidentală, scrierile lui Chomsky ar fi putut fi citate în calitate de „martor” al apărării. Dacă același lucru i s-ar fi întâmplat lui Osama bin Laden, raționalizările morale ale lui Chomsky din cea mai recentă carte a sa – „aproape în spatele oricărei crime, fie că e o crimă săvârșită în strada mare sau un război, oricare ar fi natura acestuia, există de obicei elemente de legimitate” – ar fi putut fi folosite pentru a pleda pentru o sentință mai ușoară.
Acest tip de moralitate cu două fețe a reprezentat un model pentru protestele din toată lumea ale celor de stânga împotriva coaliției americane a războiului împotriva Irakului. Stânga era dispusă să tolereze cele mai îngrozitoare acte de terorism ale regimului lui Saddam Hussein, dar a fost nestrămutată în ostilitatea față de intervenția guvernelor democratice occidentale, atât în interesul propriei lor securități, cât și al emancipării irakienilor. Aceasta este o ipocrizie foarte evidentă.
Întreaga istorie politică a acestui activist acum în etate demonstrează că întreaga sa carieră a fost caracterizată de astfel de standarde duble.
Chomsky s-a declarat libertarian și anarhist, dar a apărat câteva dintre cele mai autoritare și criminale regimuri din istoria umanității. Filozofia sa politică pretinde să fie bazată pe emanciparea maselor opresate și exploatate, dar nu arată decât dispreț pentru oamenii simpli, pe care îi consideră niște creduli manevrați de cei privilegiați și puternici. El a definit responsabilitatea intelectualului ca fiind aceea de a ajunge la adevăr și de a expune minciuna, dar a admirat și sprijinit regimuri abuzive, suprimând adevărul și răspândind minciuni. A susținut principii morale universale, dar le-a aplicat numai democrațiilor liberale occidentale, în timp ce a continuat să raționalizeze crimele personalităților politice preferate. Este un nou funcționar (new mandarin) care denunță alți noi funcționari (new mandarins). Atunci când a fost prins emițând judecăți iresponsabile greșite, așa cum a făcut cu Cambodgia și Sudan, nu a admis niciodată că a greșit.
Astăzi, ipocrizia lui Chomsky reprezintă cea mai revelatoare măsură a adâncimilor răului până la care activismul politic de stânga, pe care el însuși l-a propagat, a putut coborî.
NOTE
- September 11, de Noam Chomsky; Seven Stories Press, 96 pages, $8.95. Power and Terror: Post 9/11 Talks and Interviews, de Noam Chomsky, editat de John Junkerman și Takei Masakazu; Seven Stories Press, 144 pagini, $11.95.
Acest articol a fost tradus cu acordul publicației The New Criterion.
Imagine: Noam Chomsky; Sursa: Wikimedia Commons
