Între făpturile readuse în atenţia publicului occidental graţie poveştilor lui J.R.R. Tolkien, un rol cu totul aparte îl ocupă dragonii. Cunoscuţi în literatura populară românească sub apelativele de „balauri” sau „zmei”,1 aceşti monştri mito-istorici au captat atenţia unui număr imens de cititori. Ei au prilejuit chiar și apariţia unei (sub)specii literare inspirate de jocul numit „Dungeons and Dragons”, joc ilustrat nu doar prin numeroase romane, ci și prin filme sau desene animate. La toate acestea s-a adăugat o producţie realizată de cunoscutul canal Discovery în anul 2004.
Intitulat Dragons: A Fantasy Made Real, documentarul ne-a atras atenția printr-o anumită contradicţie internă, disimulată de realizatori cu zâmbetul pe buze. Invitându-l pe „dragonologul” Peter John Hogarth, profesor doctor-biolog la University of York din Anglia, redactorii emisiunii au promovat, cum altfel?, dogmele evoluţionismului. Una dintre acestea postulează faptul că dinozaurii au trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului. Contrazicând implicit și, cel mai probabil, involuntar, această idee, profesorul Hogarth susţine că dragonii din vechile mitologii şi religii ar putea fi identificaţi cu dinozaurii. Totodată el afirmă, en passant, imposibilitatea existenţei unor asemenea fiinţe. Căci, pentru profesorul Hogarth, istoria se desfăşoară conform schemei evolutive a lui August Comte, motiv pentru care vechile mituri şi mărturii folclorice nu pot fi demne de încrederea unui savant al mileniului III.
Privind cu atenţie documentarul realizat de Discovery, contradicţia sa de fond este lesne identificabilă: dacă admitem ipoteza conform căreia dragonii sunt transpuneri imaginare bazate pe existenţa dinozaurilor, cum se face că sursele îi consemnează întotdeauna în imediata vecinătate a comunităților umane, cu care se confruntă violent? Nu este astfel contrazisă direct concepţia care afirmă că ei au trăit pe pământ cu mult timp înainte de apariția omului? Naraţiunea documentarului, implacabilă, perpetuează fără nici o ezitare contradicţia menţionată.
Conştienţi de succesul imens al poveştilor cu balauri, realizatorii de la Discovery s-au străduit să exploateze „trendul” acelui moment, cu a cărui premisă principală – veracitatea existenței dragonilor – nu doreau să intre în contradicţie frontală. Așa se face că prin vocea moderatorului ei păreau a face dreptate pasiunii pentru dragoni proprie unor tineri însetaţi de fantastic, în timp ce prin glasul profesorului invitat, ei continuau să facă mai departe propagandă evoluţionistă. Totul în contextul unei emisiuni a cărei campanie de marketing era condusă, umăr la umăr, de Conan Barbarul și Charles Darwin.
Lăsând deoparte tribulaţiile fantastico-științifice ale unor „dragonologi” improvizați, merită să ne reamintim, spre edificarea noastră, rezultatele studiului aplicat imaginii zmeului/dragonului în literatura populară, întreprins de un formidabil erudit al științei basmului, Vladimir Iakovlevici Propp. Într-o monografie pe care se poate face şcoală şi astăzi, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic,2 Propp tratează dificila chestiune a înfăţişării zmeului enunţând o concluzie semnificativă:
„În basm, în adevăratul basm popular rus, zmeul nu este niciodată descris”.3
Observaţia lui Propp se aplică tuturor culturilor antice: cu cât mergem mai adânc, spre sursele cele mai vechi, pentru a fixa imaginea dragonilor sau a altor creaturi demonice, cu atât mai acut resimțim tăcerea plină de tâlc și mister ce înconjoară înfăţişarea acestora. Invocând savanţi precum Bölsche, Siecke, Hambly, Mähly sau Küster, care au dedicat monografii bine documentate imaginii dragonilor din diferite culturi ale lumii, Propp respinge genul de teorii care asimilează vechile fiinţe mitologice cu aşa-zişii dinozauri, „invenţii” ale culturii moderne care, prizonieră a opticii pozitiviste, pare a nu mai înţelege nimic din vechile surse religioase. Profesată cu aplomb de profesorul münchenez Edgar Dacque, interpretarea „dinozauriană” aplicată dragonilor a fost îmbrăţişată în folcloristica românească de lingvistul Ion Aurel Candrea. Într-un curs intitulat Lumea basmelor (Bucureşti, 1932) el expune această concepţie, respinsă în cele din urmă de S.C. Stroescu,4 care o consideră „lipsită (…) de o justificare ştiinţifică, dar cu ecou în interpretările raţionaliste ale basmelor.”
Provizorie, concluzia noastră e simplă. Pentru a înţelege misterele fiinţelor fantastice din vechile mituri și legende, biologia și paleontologia nu ne pot ajuta prea mult. Ceea ce ne lipsește, după cum ne-au sugerat gânditori atât de diferiți precum Ioan Petru Culianu sau Owen Barfield, este o perspectivă amplă și, pe cât posibil, completă, asupra mutaţiei, a involuției suferite de aparatul cognitiv uman, intelectul (Gr. νοῦς sau νόος), de-a lungul mileniilor.
NOTE
- Suntem avizați cu privire la posibilitatea diferenței ireductibile dintre cele două tipuri de ființe mito-folclorice. Pentru articolul de față, însă, această chestiune este irelevantă. ↑
- Publicată în 1946 la Leningrad, masiva monografie a fost tradusă de Radu Nicolau și publicată în 1973 la Editura Univers. Citatele noastre provin din această ediție. ↑
- Op. cit., p. 269. ↑
- A se vedea excelentul articol dedicat lui Candrea în Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 106. ↑
