Syntopic

Domnul Petre M. Iancu este un publicist evreu de origine româno-germană, cu peste 30 de ani de experiență și bătălii jurnalistice. A lucrat (ori mai lucrează) ca moderator și redactor la varii posturi, între care Deutsche Welle, Europa Liberă și Westdeutscher Rundfunk. Este coautor al mai multor volume pe teme politice, culturale și religioase. Semnează ca blogger și gazetar eseuri, editoriale și analize apărute în publicații din varii țări și continente. Îl puteți urmări și pe https://petreiancu.wordpress.com/.

1. Dată fiind cariera dumneavoastră de jurnalist și publicist la Deutsche Welle, Europa Liberă, Revista 22, Dilema Veche și nu numai, putem spune că ați avut și aveți în continuare în mod real „pielea în joc” când vine vorba de apărarea ideii de libertate de expresie. Așadar, din experiența dumneavoastră, ați afirma despre spațiul occidental și românesc că sunt mai predispuse, chiar în momentele acestea, spre a încălca acest principiu fundamental, într-o măsură care ar fi fost inacceptabilă, să spunem, cu 10-15 ani în urmă?

Era inacceptabilă și acum trei ani, când tendința spre iliberalism s-a accentuat subit, iar măsurile liberticide (cu tot cu accentuarea victimocrației) s-au înmulțit brusc și exponențial. Au sporit, pe de o parte, în siajul uciderii lui George Floyd și al campaniei menite să ducă la instalarea unui președinte democrat, la desființarea poliției și la revoluționarea școlilor americane, iar, pe de alta, prin restricțiile dictate întru combaterea pandemiei. Aveți însă dreptate că, din 2010 încoace, s-au exercitat din stânga spectrului politic presiuni din ce în ce mai perceptibile în vederea reducerii plajei de afirmații și opinii judecate ca „acceptabile” în spațiul public. Cenzura, inițial timidă, a început să se facă tot mai furibund simțită. Mie însumi mi s-a cenzurat în Vest, în 2014, un comentariu în germană tematizând caracterul fascist al regimului Putin. Îl citam în acest text pe filosoful francez Bernard Henry Levy, un liberal, care reacționase la cotropirea Crimeei și condamnase dur, pe bună dreptate, neoimperialismul putinist. Am realizat atunci că fac ravagii nu doar putinofilia și împăciuitorismul multora (în special față de terorismul islamist) în Apus, ci și o crescândă intoleranță a stângii față de grijile privind soartea liberalismului, a libertății opiniei și exprimării, a drepturilor omului și a dreptului internațional; griji articulate de oameni neînregimentați politic, fie ei conservatori sau progresiști. Dar nimic nu seamănă cu nașterea monstrului totalitar dat la iveală de cununia dintre mișcarea woke și deferența, obediența și dependența de stat, de conducătorii lui și de restricțiile lor, cu care s-au obișnuit mulți din cauza panicii, fricii și angoaselor iscate de epidemia de sorginte chineză. Criza ruso-ucraineană e o hîrtie de turnesol, evidențiind cât rău a făcut această mișcare woke lumii libere și capacității ei de a înțelege pericolele reale planând asupra democrațiilor și de a se apăra, cu victimocrația și efeminarea sistematică și dezmasculinizarea programatică a societății, pe care extrema stângă le-au impus elitelor.

2. Când am adresat prima întrebare, aveam și eu în minte fenomenele corectitudinii politice, culturii anulării și ideologiei woke, despre care ați scris pe larg, atât pe pagina personală de autor, cât și în presă. Cum credeți că au afectat acestea domeniul în care activați și în ce măsură considerați că au fost declanșate și susținute întocmai de către jurnaliștii și publiciștii care trebuiau să le descurajeze și respingă?

Mișcarea woke n-a părut multora hidoșenia care s-a dovedit a fi, de prin 2010 încoace, această tiranie, care și-a impus mai întâi soft, apoi tot mai autoritar, apoi absolutist – cu ajutorul cancel culture, al culturii anulării – concepțiile totalitare despre putere și limbaj, despre om, gândirea și biologia lui și, prin extensie, despre istorie și civilizație, rase și minorități și, în speță, despre raporturile dintre „victime” și presupușii lor „prigonitori”, care ar trebui, chipurile, „deconstruiți”. De fapt, această mișcare inițiată de filosofi francezi radical sceptici, ca Foucault și Derrida, deconstruiește întreaga civilizație, cu tot cu democrațiile și, evident, cu libertatea individuală care le constituie sâmburele. Cu excepția unor gânditori ca H.R. Patapievici, prea puțini au sesizat din timp pericolul noului „comunism american”, după cum l-a descris gânditorul român. Cu el m-am contrazis, la începutul anilor ‘90, când, proaspăt revenit din America, unde gustase din amărăciunea acestei filsofii, mă avertiza, iar eu, deși regretam restrângerea libertății de către corectitudinea politică, mai credeam, naiv, în prezumtiva capacitate a fenomenului de a fi și benefic, nu doar regretabil. Aveam să-i amintesc prietenului meu publicist, după ani, de acest episod de vremelnică orbire, de puseul meu de impardonabilă naivitate. Or, cei mai mulți dintre colegii mei jurnaliști nu s-au trezit nici după decenii. Se comportă ca în fabula broaștelor aruncate în apă rece, care nu sar din oală înainte de a da în clocot pentru că se obișnuiesc cu încălzirea ei treptată și nu realizează ce-i așteaptă. Conformându-se premiselor false că ar trăi într-o lume îngrozitoare, ce trebuie supusă revoluției, acești ziariști au acceptat să-și transforme jurnalismul din unul informând obiectiv, în propagandă grețoasă și activism, ca și cum nu dezinformarea, ci informația obiectivă și analiza detașată ar echivala cu complicitatea la rău, la crimă și la victimizarea de nevinovați. Concomitent, au început să-i demonizeze, cot la cot cu militanții woke și cu oamenii de știință aliniați și rinocerizați, pe ziariștii care sunt de altă părere și mai apără libertatea presei. Inadecvarea lor zeloasă e semn de fanatism și de transformare treptată a ideologiei îmbrățișate de extrema stângă într-o nouă religie, una care a fetișizat pseudoreligios nu doar hipermorala ei, ci și absurdități sinucigașe, cum s-a dovedit „dialogul”, chipurile „fără alternativă”, cu Rusia lui Putin, când progresiștii (ca și extremiștii de dreapta) au ignorat avertismentele conservatoare și pur și simplu n-au mai considerat posibil un război în Europa.

3. Activitatea dumneavoastră jurnalistică începe cu puțin înainte de 1989, în momentul în care decideți să emigrați în Germania, promițând însă că veți dedica toate eforturile dumneavoastră pentru a prezenta tuturor oamenilor ororile regimului comunist sub care ați trăit în România. În acest sens, vedeți vreo asemănare între fenomenele amintite mai sus și regimul comunist? Sunt ele substanțial diferite?

Toate mișcările și regimurile totalitare se aseamănă. Paradoxal, „Teoria” postmodernă, cum i s-a spus, s-a născut dintr-o revoltă față de marxism și comunism care, în Vest, se discreditaseră plenar în anii ‘60 și ‘70, când stânga începuse să descopere „abatoarele umane”, cum le-a spus Isaiah Berlin, hecatombele de cadavre umane, cum le-au numit alții, produse de materialismul dialectic aplicat sub Stalin și Mao. Treptat, postmodernii s-au adaptat însă neomarxismului, s-au aliat și s-au unit cu el, i-au preluat de la un moment dat absolutismul, cu care și-au întregit inițialul relativism radical. A rezultat totalitarismul soft al culturii anulării. Are consistență, logică și coerență acest mariaj de relativism și absolutism? Defel. Dar așa e mișcarea woke. Are răspunsuri false, dar aparent juste, pentru orice și oricine. Dacă e provocată să-și explice inconsistența și contradicțiile, va reacționa precum comunismul care dădea vina pe „dialectică”. Își va insulta interlocutorul prea „prost”, care ar fi sau „insensibil”, sau „fascist” și „toxic” ca bărbat și „rasist”, ori „transfob” și „islamofob”, deci prea „interesat să mențină opresiunea” ca să admită chestii elementare. Activiștii woke se vor mai justifica prin nevoia „deconstrucției unui limbaj opresiv”. Or, distrugerea limbajului, care este redus la newspeak, omoară gândirea. Moartea gândirii lichidează societatea. Iată ce vrea mișcarea woke. Dar nici comunismul n-a fost uniform. De cenzură nu se poate dezice niciuna din aceste mișcări liberticide.

4. Există nenumărate articole și studii care discută, în special în ultimii 5-10 ani, despre o problemă majoră cu care se confruntă atât jurnalismul occidental, cât și cel românesc, anume aceea că principiile care ar trebui să stea la baza acestei profesii, obiectivitatea și acuratețea informației, sunt înlocuite de preferințe ideologice, reacții subiectiv-emoționale și dorința de a manipula informația pentru a-i transmite cititorului o poziție clară vis-a-vis de un subiect. Considerați acest diagnostic ca fiind corect? Dacă da, care considerați că ar fi cauza sa principală?

Ultimul deceniu a fost marcat în vest de tranziția spre absolutim și totalitarism a mișcării woke, de care n-a rămas neinfectată stânga românească, de vreme ce complexatele elite dâmbovițene se consideră prea rămase în urmă ca să nu preia prin tradiție, automat, toate delirurile ideologice occidentale. Abia așa se simt, în fine, bine. Postmodernitatea absolutistă se bazează, ca și mișcarea comunistă, pe premise false, în speță pe niște mari minciuni sau erori, devastatoare prin asumare, pe termen lung, dar greu de demontat. Cu ajutorul mișcării woke, s-au impus cele trei mari neadevăruri, cum le denumea psihologul american Jonathan Haidt, în speță al fragilității: „ce nu te omoară te face mai slab”, al preeminenței (tipice și pentru fascism) emoției în fața rațiunii: „ai veșnică încredere în sentimentele tale” și, în fine, împărțirea totalitară între „noi” și „ei”: „viața e o bătălie între noi (oamenii buni) și ei (cei răi)”. Reiese că și în jurnalism factorul subiectiv-emoțional a obținut prioritate și justifică, mai nou, orice manipulare în numele unui „bine” prezumtiv, în cazul de față în numele „justiției sociale”, care numai justiție nu e.

5. Dată fiind experința dumneavoastră vastă atât în țară, cât și dincolo de granițe, considerați că mai există vreun decalaj semnificativ între jurnalismul românesc și cel occidental? În acest sens, care credeți că ar fi cele mai alarmante probleme ale jurnalismului românesc din ziua de astăzi?

Parte din gazetăria românească independentă promite să fie net mai bună decât presa occidentală mainstream. Din păcate, însă, televiziunile oferă în genere gunoi. Spun în genere, pentru că văd uneori că mai existe insule de jurnalism adevărat chiar și pe sticlă. Cu atât mai mult pe unele site-uri. Dar arondarea la neosecurism și cleptocrație predomină în România, unde pe lângă manipulările clasice, de pildă de sorginte rusofil-putinistă și lipsa rezistenței adecvate la dezinformări, au apărut de asemenea cenzura, structurile și organizațiile neototalitare și „jurnaliștii” lor woke.

6. Mai ales în spațiul social media, se vorbește foarte mult despre ideea de fake news. Cu toate acestea, în mod paradoxal, dumneavoastră ați scris pe larg despre cum jurnalismul occidental și românesc sunt afectate de fenomenele cu caracter totalitar amintite mai sus. Așadar, cum mai putem discerne între fake news și corectitudine politică sau pe cine ar trebui să ne bazăm să o facă?

Nu ne putem baza decât pe forța logicii și pe experiență ca să discernem între surse de încredere și celelalte, între informații fiabile și fake news, știrile false răspândite fie de propagandele naționaliste și filetist-fundamentaliste, precum și islamiste, fie generate de cruciada woke și presa arondată ei.

7. Ați vorbit în diferite ocazii destul de mult despre jurnalismul anglo-saxon ca fiind reperul principal în acest domeniu. Ați putea să detaliați, în acest sens, pentru cititorii noștri, cu ce se distinge acest jurnalism și, de asemenea, ați putea să ne spuneți dacă considerați că acest model mai stă în picioare și astăzi, când avem de-a face cu fenomenele amintite mai sus?

Jurnalismul anglo-saxon clasic, cu întemeierea sa pe ideea existenței și putinței cunoașterii adevărului obiectiv și disocierea strictă a faptei de opinie e școala mea de jurnalism și va continua să-mi fie modelul de căptâi. Acest model va sta în picioare cât timp și acolo unde va mai exista o presă veritabilă. Una liberă și independentă, rezistând contaminării și metamorfozării ei în propagandă.

8. În urma nenumăratelor bătălii jurnalistice și publicistice pe care le-ați dat în ultimii zeci de ani, ce sfaturi i-ați da unui tânăr jurnalist, mai ales în contextul în care libertatea de expresie pare să fie pusă în pericol la nivel internațional?

Să se gândească bine la calea pe care vrea s-o apuce. Drumul adevărului nu doar că nu e deloc ușor – presupune, dimpotrivă, o luptă grea, cu final incert. E o cursă cu obstacole, al cărei finiș nu se întrevede. Apoi, dacă alege bătăliile acestui drum, să știe că i se vor cere sacrificii. Poate majore. Va pierde prieteni, s-ar putea vedea izolat, condamnat când de fapt ar fi meritat elogii, insultat, când ar fi trebuit să fie ridicat pe scut, persecutat cu adevărat, când ar fi trebuit felicitat. Dar dacă rezistă și trece de obstacolele multiple care-l așteaptă, dacă-și va putea învinge propriile frici, lașități și netrebnicii, va dormi noaptea mai bine, cum îl învăța pe Nicu Steinhardt, înainte de pușcărie, înțeleptul său tată. Își va fi binemeritat demnitatea și libertatea la care au renunțat ceilalți. Ceea ce-i va garanta pacea. Pare puțin. Dar chiar nu e.

Imagine: Petre M. Iancu; Sursa: Youtube