Syntopic

Într-o manieră cu greu justificabilă din perspectiva istoriei filosofiei, o multitudine de manuale şi dicţionare dedicate acelui teritoriu amplu cunoscut în lumea de limbă engleză sub numele de „Philosophy of Mind”, consideră contribuţia lui René Descartes în chestiunea raportului trup-minte drept una aurorală. Foarte probabil, predecesorul acestui mod de a înţelege contribuţia lui Descartes este Nicolas Malebranche, autor care, dornic să sublinieze originalitatea contribuţiei carteziene în contrast cu filosofia scolastică „datată”, sublinia în prefaţa la De la recherche de la vérité. Où l’on traitte de la nature de l’esprit de l’homme, et de l’usage qu’il en doit faire pour eviter l’erreur dans les sciences (1674-75) „qu’on peut dire avec quelque assurance, qu’on n’a point assez clairement connu la différence de l’esprit et du corps, que depuis quelques années”¹.

Perpetuând acelaşi spirit, o multitudine de autori contemporani creionează o aşa-zisă „revoluţie carteziană”, ducând la extrem interpretarea lui Richard Rorty care prezuma noutatea dualismului în termeni, credem noi, prea apăsaţi². De exemplu, într-un articol destul de consistent, Robert H. Wozniak de la Bryan Mawr College încearcă să fie prudent arătând că, dacă chestiunea distincţiei dintre trup şi minte poate fi regăsită în istoria filosofiei antice greceşti, „it is to the seminal work of René Descartes (…) that we owe the first systematic account of the mind/body relationship”³. Urmând aceeaşi retorică, nu trebuie să ne mirăm dacă într-o enciclopedie online găsim scris în articolul despre dualism – fără nicio argumentare – cum că Descartes „a fost cel dintâi autor care a formulat problema raportului minte-trup în forma în care ea există şi astăzi”⁴. Ignorând, pur şi simplu, existenţa unor texte precum De Unitate Intellectus contra Averroistas (1270) al Sfântului Thoma d’Aquino, care dezbat în detaliu chestiunea raportului dintre minte şi trup, autorii de genul celor citaţi consideră, de obicei, filosofia minţii drept o ramură „trendy” a gândirii contemporane.

Confruntaţi cu o asemenea perspectivă, preferăm poziţia mult mai echilibrată a lui Brian Beakley şi Peter Ludlow, realizatori ai unei excelente antologii intitulate The Philosophy of Mind. Classical Problems/Contemporary Issues⁵. Aceştia arătau în prefaţa lucrării menţionate următoarele:

„Some philosophers have contended privately that the philosophy of mind is an irreducibly trendy branch of philosophy. We disagreed with this assessment and wanted this collection to show how many of the current concerns in the philosophy of mind have their roots in intellectual history.”

La rândul său, cercetătoarea Marleen Rozemond de la Departamentul de Filozofie al Universităţii din Toronto s-a simţit datoare să „demitologizeze” legenda originalităţii carteziene în chestiunea distincţiei minte/trup⁶:

„This problem is often treated as it was new with Descartes’s dualism because his view that the mind is incorporeal is usually approached as if new. But the incorporeity of the mind or the soul was surely not a novelty introduced by Descartes. In the history of the Western philosophy it is at least as old as Plato – a fact often ignored in discussion of Descartes’s dualism. More directly relevant to Descartes, the incorporeity of the mind was generally accepted by the Aristotelian scholastics, although their conceptions of mind and body were also different in important ways.”

Iar Robert Pasnau de la Universitatea din Colorado, referindu-se la afirmaţia lui Malebranche despre viziunea carteziană asupra minţii (ce are ca atribut gândirea) şi corpului (ce are ca atribut întinderea) pe care am citat-o chiar în deschiderea studiului nostru, arăta, sec, că „nici una dintre aceste pretenţii nu este în întregime originală”⁷.

Urmând sugestiile lui B. Beakley, P. Ludlow, M. Rozemond şi R. Pasnau, în cele ce urmează vom avea ocazia să constatăm că autorul francez nu a făcut nimic altceva decât să regândească, în termeni proprii, teme îndelung dezbătute de gânditori îndatoraţi unor tradiţii intelectuale de mare prestigiu, precum platonismul, aristotelismul sau stoicismul. Asumând o asemenea premisă hermeneutică, acceptăm poziţia echilibrată a lui Bernard Baertschi care nota că, dacă la Descartes avem de-a face cu o nouă manieră de punere a problemei raportului suflet (minte)/ trup ce deschide drumul unei noi soluţii, problema de fond este identică cu cea a clasicilor greci şi scolastici⁸. Fără a minimaliza o anumită contribuţie carteziană, descrisă de Gheorghe Brătescu prin sintagma „mecanicism psihofiziologic”⁹, investigația noastră se doreşte a fi ceva mai mult decât un simplu studiu de istorie a filosofiei minţii. Pornind de la critica unuia din cei mai proeminenţi filosofi englezi din secolul XX, Gilbert Ryle, menţionată de aproape fiecare lucrare dedicată temei în discuţie, ceea ce vom încerca este o regândire – într-o perspectivă teoretică mult mai amplă în care se îmbină filosofia, teologia şi antropologia – a chestiunii raportului dintre minte şi trup. Să vedem, mai întâi, care este perspectiva profesorului G. Ryle.

Încă de la apariţia sa, lucrarea The Concept of Mind (1949) a atras atenţia publicului avizat, rămânând până astăzi un subiect „ritual” pentru studioşii filosofiei minţii¹⁰. Interesul manifestat faţă de această operă filosofică, deopotrivă originală și discutabilă, se menţine viu până astăzi, când Daniel C. Dennett afirmă – folosind o analogie cu nuvela lui Borges, Pierre Menard, autor del Quijote – că, la răscrucea mileniilor, cartea lui Ryle este un text mult mai „bogat” decât a fost atunci când a apărut pentru prima dată¹¹. Dezvoltându-şi propria concepţie considerată de anumiţi exegeţi un behaviorism „soft” (numit, uneori, behaviorism „analitic” sau „filosofic”), Ryle se străduieşte să demoleze „mitul conştiinţei”, adică acea viziune despre conştiinţa omenească care postulează caracterul ei radical diferit faţă de corp. Pe drumul afirmării propriilor idei, autorul atacă „mitul lui Descartes” (i.e. dualismul cartezian), reuşind să bată – după plastica exprimare a exegetei Julia Tanney – „ultimul cui în coşciugul dualismului cartezian”¹². În ciuda susţinerii de care pare a se bucura, critica lui Ryle este pusă în discuţie de autori precum Dickinson S. Miller, care arată că întreaga carte The Concept of Mind ilustrează o dispută care nu-şi atinge adversarul¹³. Despre ce dezbatere este vorba?

Capitolul întâi al lucrării lui Ryle, intitulat „Descartes’ Myth”, este deschis printr-o prezentare, adesea aproape caricaturală, a ceea ce autorul numeşte „doctrina oficială”. Ironia sa dispreţuitoare cu greu poate fi trecută cu vederea:

„The official doctrine, which hails chiefly from Descartes, is something like this. With the doubtful exceptions of idiots and infants in arms, every human being has both a body and a mind. Some would prefer to say that every human being is both a body and a mind. His body and his mind are ordinarily together, but after death of the body his mind may continue to exist and function.”¹⁴

Mergând mai departe, el arată că, dacă trupurile ocupă un loc spaţial şi se supun legilor mecanico-fizice, putând fi observate şi analizate, intelectele (minţile) nu sunt spaţiale, ele nesupunându-se legilor mecanice. Cu alte cuvinte, fiecare fiinţă omenească are cumva un soi de viaţă dublă, sau o istorie dublă, desfăşurată, pe de o parte, în regim corporal, iar pe de alta în regim sufletesc („privat”). În mod obişnuit, cei care vorbesc despre aceste două „istorii” paralele menţionează viaţa corporală, trupească ca fiind „exterioară”, în timp ce viaţa spirituală este „interioară”. Marea problemă ridicată de această viziune este, în continuitate cu celebrele dubitaţii ale prinţesei Elisabeta a Boemiei, aceea a modului în care interacţionează cele două dimensiuni:

„Even when ‘inned’ and ‘outer’ are constructed as metaphors, the problem how a person’s mind and body influence one another is notoriously charged with theoretical difficulties.”¹⁵

Un adevărat mister îl reprezintă caracterul „ocult” al vieţii sufleteşti (sau intelectuale) a individului, istoria sa „privată” (i.e. interioară) nefiind accesibilă în mod public. Totul este marcat de polaritatea dintre minte şi materie:

„There is thus a polar opposition between mind and matter, an opposition which is often brought out as follows. Material objects are situated in a common field, known as ‘space’, and what happens to one body in one part of space is mechanically connected with what happens to other bodies in other parts of space. But mental happenings occur in insulated fields, known as ‘minds’, and there is, apart maybe from telepathy, no direct causal connection between what happens in one mind and what happens in another.”¹⁶

În acelaşi stil ironic, Ryle continuă susţinând că, în conformitate cu perspectiva dualistă, fiecare dintre noi trăieşte „viaţa fantomatică a unui Robinson Crusoe”, exilat pe insula propriului suflet pierdut undeva înlăuntrul corpului. Pe cale de consecinţă logică, niciun om nu are acces la „intimitatea”, la evenimentele vieţii interioare proprii altei persoane. Nu am putea, deci, face mai mult decât să speculăm folosind „inferenţe problematice” , bazate pe anumite comportamente care semnalizează într-un mod incert ceea ce gândeşte cel care acţionează.

Urmând crescendou-ul critic al expunerii sale, Gilbert Ryle va inaugura cea de-a doua secţiune a capitolului numind, peiorativ, dualismul cartezian „dogma stafiei din maşină” („the dogma of the Ghost in the Machine”) și anunţând că doreşte să o dovedească ca fiind falsă. Fundamentul acestei falsităţi îl constituie o anumită eroare categorială („a category-mistake”), iar dogma propriu-zisă nu este nimic altceva decât un mit filosofic datorat lui Descartes („a philosopher’s myth”)¹⁷. În treacăt fie zis, dacă analizăm cu atenţie retorica şi stilul criticii lui Gilbert Ryle, vom remarca similitudinea acesteia cu celebra critică adusă de Rudolf Carnap metafizicii occidentale, în general, şi filosofiei heideggeriene, în special, în eseul său „Eliminarea metafizicii prin analiza logica a limbajului”¹⁸. În acest sens, John Foster a arătat în îndrăzneaţa sa monografie, The Immaterial Self: A Defence of the Cartesian Dualist Conception of the Mind, următoarele:

„The simplest and most familiar version of analytical reductionism is that advanced by the behaviourist. The thesis here is that statements about the mind are to be ultimately construed in purely berhavioural terms; more precisely, that each statement which ascribes a mental state or activity to a human or animal subject turns out, on conceptual analysis, to be a statement about that subject’s behavioural condition. This doctrine was quite fashionable in the first half of the twentieth century, mainly owing to the influence of logical positivism. Its advocates have included such distinguished philosophers as Rudolf Carnap, Carl Hempel and Gilbert Ryle.”¹⁹

Revenind la expunerea lui Ryle, consemnăm aici celebrul său exemplu – reluat iar şi iar de mai toţi exegeţii săi – prin care ilustrează eroarea categorială.

Presupunând că un vizitator oarecare ar fi condus de un ghid prin diversele locaţii ale Universităţii din Oxford, el ar avea ocazia să vadă o serie de colegii, biblioteci, terenuri de sport, departamente ştiinţifice şi administrative. În finalul vizitei, el ar întreba: „Dar unde este Universitatea?” Cu alte cuvinte, cunoaşterea diferitelor clădiri şi instituţii, precum şi a diferiţilor oameni care populează toate aceste locaţii, nu ar satisface, totuşi, dorinţa acestuia de a cunoaşte universitatea însăşi. Pădurea nu poate fi văzută din cauza copacilor. Care este, în fond, problema? Vizitatorul nostru a atribuit „Universitatea” aceleiaşi categorii căreia îi aparţin instituţiile subsidiare²⁰. Dorind să-şi întărească critica, Ryle furnizează încă un exemplu, cel al jocului de cricket. Presupunând că cineva învaţă funcţiunea diferiţilor jucători, în final ar întreba unde este acela care are ca funcţiune principală cristalizarea acelui „esprit de corps” absolut necesar echipei. Pornind de la aceste ilustrări, Gilbert Ryle susţine, apoi următoarele:

„The mistakes were made by people who did not know how to wield the concepts University, division and team-spirit. Their puzzles arose from inability to use certain items in the English vocabulary.”²¹

Din nou, este mai mult decât evidentă înrâurirea exercitată de analiza logică a limbajului asupra concepţiei lui Ryle. Urmărindu-şi, cu consecvenţă, „scopul distructiv”, el caută să circumscrie originea erorii categoriale. Mai întâi, el consemnează punctul de pornire cultural care l-a condiţionat pe René Descartes. Astfel, condiţionat de geniul său ştiinţific, el a asumat perspectiva mecanicistă, în timp ce convingerile sale religios-morale l-au descurajat în a o aplica naturii umane. Căci pentru Descartes „the mental could not be just a variety of the mechanical”²². Prins între contradicţiile legilor corporale (fizic-mecaniciste) şi a celor proprii minţii, el a transferat asupra lumii mentale sistemul determinist ce guvernează lumea fizică. Gânditorul francez a greşit atunci când a prezumat că trebuie să existe o alternativă la legile mecanice ce guvernează trupul, el reflectând asupra minţii în aceeaşi manieră cauzal-mecanicistă în care a reflectat asupra trupului:

„He had mistaken the logic of his problem. Instead of asking by what criteria intelligent behaviour is actually distinguished from nonintelligent behaviour, he asked ‘Given that the principle of mechanical causation does not tell us the difference, what other causal principle will tell it us?’ He realised that the problem was not one of mechanics and assumed that it must therefore be one of some counterpart to mechanics. Not unnaturally psychology is often cast for just this role.”²³

Această greşeală l-a condus la postularea existenţei a două substanţe radical diferite, cea corporală şi cea mentală, ipoteză care a blocat descoperirea adevărului clamat de Gilbert Ryle:

„It is perfectly proper to say, in one logical tone of voice, that there exist minds and to say, in another logical tone of voice, that there exist bodies. But these expressions do not indicate two different species of existence, for ‘existence’ is not a generic word like ‘coloured’ or ‘sexed’. They indicate two different senses of ‘exist’, somewhat as ‘rising’ has different senses in ‘the tide is rising’, ‘hopes are rising’, and ‘the average age of death is rising’.”

Urmând această cale, una dintre consecinţele directe este diminuarea, până la dispariție, a contrastului dintre minte şi materie. În plus, contribuţia profesorului Ryle evidenţiază faptul că ceea ce a întreprins Descartes a fost reformularea „doctrinelor teologice prevalente” despre suflet în termenii noii „sintaxe” stabilite de Galileo Galilei. „Fantoma predestinării” (calviniste) a fost înlocuită de „fantoma determinismului”, la fel cum în fizică „mitul forţelor oculte” a fost îmbunătăţirea ştiinţifică a „mitului cauzelor finale”²⁴.

În ciuda nuanţelor adăugate de Gilbert Ryle tabloului criticii aduse dualismului cartezian, concepţia sa a fost absorbită de curentul anilor ’50 considerat de Taylor Burge ca fiind vectorul principal al monismului materialist dominant în filosofia minţii din anii ’60²⁵. Perpetuate, mai mult sau mai puţin explicit, până în zilele noastre, ecourile criticii anti-dualiste dezvoltate de Ryle pot fi percepute, de exemplu, în articolul lui John Searle „Why I am not a Property Dualist”, când acesta afirmă că „nu există două (sau cinci sau şapte) categorii ontologice fundamentale” întrucât „trăim într-o singură lume”²⁶. Astfel, ideea unui „univers cauzal închis”, care constă „în întregime în particule fizice şi câmpuri de forţe”²⁷, pare a fi consecinţa directă şi dezvoltarea ultimă a concepţiei lui Ryle.

NOTE

1. Nicolas Malebranche, De la recherche de la vérité. Où l’on traitte de la nature de l’esprit de l’homme, et de l’usage qu’il en doit faire pour eviter l’erreur dans les sciences, Tome Premier, Sixiéme edition, Paris, 1712, Preface. Iată şi traducerea în engleză a fragmentului citat din opera lui Malebranche, The Search After Truth: With Elucidations of The Search After Truth, traducere semnată de Thomas M. Lennon, Paul J. Olscamp şi publicată la Cambridge University Press în anul 1997: “it can be said with some assurance that the difference between mind and the body has been known with sufficient clarity for only a few years” (p. xl). ↑
2. Cf. Richard Rorty, Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, 1980, pp.51-52 (pentru o expunere completă, vezi capitolul 5: „Ability to exist separately from the Body” şi capitolul 6: Dualism and „Mind-stuff”). Vezi şi Gordon Baker & Katherine J. Morris, Descartes’ Dualism, Routledge, 1996, p.12. Despre Descartes ca „părinte al filosofiei moderne” în viziunea lui Richard Rorty, vezi lucrarea lui Charles B. Guignon şi David R. Hiley, Richard Rorty, Cambridge University Press, 2003, p.42. O prezentare detaliată a interpretării lui Rorty, corelată cu cea a lui Wallace Matson din “Why Isn’t the Mind-Body Problem Ancient?” (inclus în Paul Feyerabend şi Grover Maxwell, Matter, Mind, and Method: Essays in Philosophy and Science in honor of Herbert Feigl, Minneapolis: University of Minnesota Press, 1966, pp. 92–102), poate fi găsită în H. O. Mounce, The Two Pragmatisms. From Peirce to Rorty, London & New York: Routledge, 1997, pp. 211-213. ↑
3. Cf. Robert H. Wozniak, „René Descartes and the Legacy of Mind/Body Dualism”, Originally published in 1992 at Bethesda, MD & Washington, DC by the National Library of Medicine and the American Psychological Association, https://serendipstudio.org/Mind/Descartes.html (accesat la data de 17 Decembrie 2022). ↑
4. Art. “Dualism (Philosophy of Mind)”, în NationMaster.com, Encyclopedia, http://www.nationmaster.com/encyclopedia/Dualism-(philosophy-of-mind) (accesat la data de 22 Ianuarie 2009 – obsolet la data de 17 Decembrie 2022). ↑
5. MIT Press, 1992; noi am consultat cea de a doua ediţie, publicată de către aceeaşi editură în 2006, p. xi. ↑
6. Marleen Rozemond, „Descartes on mind-body interaction: What’s the problem?”, în Journal of the History of Philosophy, The John Hopkins University Press, July 1999, Volume 37, Nr. 3, p. 435. ↑
7. Robert Pasnau (Ed.), „Mind and Extension (Descartes, Hobbes, More)”, în Henrik Lagerlund, Forming the Mind. Essays on the Internal Senses and the Mind/Body Problem from Avicenna to the Medical Enlightenment, Springer, Colecţia: Studies in the History of Philosophy of Mind, Vol. 5, 2007, p. 283. ↑
8. Bernard Baertschi, Les rapports de l’âme et du corps: Descartes, Diderot et Maine de Biran, Paris, Vrin, 1992, pp. 16-17. ↑
9. Vezi Gheorghe Brătescu, „Descartes şi dialectica pasiunilor”, studiu introductiv la René Descartes, Pasiunile Sufletului, traducere de Dan Răutu, Studiu introductiv, note şi comentarii de Gheorghe Brătescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 39, nota 70. ↑
10. În anul 1951, revista The Journal of Philosophy a dedicat numărul 9 (Vol. 48 din 26 Aprilie) discutării ideilor filosofului britanic. Cele mai importante articole din acest număr sunt cele semnate de Albert Hofstadter, “Professor Ryle’s Category-Mistake” (pp. 257-270), Dickinson S. Miller, „<Descartes’ Myth> and Professor Ryle’s Fallacy” (pp. 270-280) şi Hugh R. King, “Professor Ryle and the concept of mind” (pp. 280-296). Alte studii utile sunt (în ordine cronologică): C. A. Campbell, “Ryle on the Intellect”, în The Philosophical Quarterly, Vol. 3, No. 11 (Apr., 1953), pp. 115-138; A.J. Ayer, “An Honest Ghost?”, în Oscar P. Wood şi George Pitcher, Ryle: A Collection of Critical Essays, Macmillan, 1971, pp. 53-74; John Bricke, “Privacy and the mental in Ryle’s concept of mind”, în Southwestern Journal of Philosophy, No.3, 1972, pp. 45-54. Deosebit de util este articolul semnat de Julia Tanney, „Gilbert Ryle”, în Stanford Encyclopedia of Philosophy (online), http://plato.stanford.edu/entries/ryle/ (accesat în data de 17 Decembrie 2022). ↑
11. Gilbert Ryle, Daniel C. Dennett, The Concept of Mind, University of Chicago Press, 2002, p. x. Pe parcursul studiului nostru vom cita această ediţie sub abrevierea: RCM. ↑
12. Julia Tanney, articolul „Gilbert Ryle”, supra, nota 10. ↑
13. Dickinson S. Miller, „<Descartes’ Myth> and Professor Ryle’s Fallacy”, în op. cit., p. 271. ↑
14. RCM, p. 11. ↑
15. RCM, p. 12. ↑
16. RCM, p. 13. ↑
17. RCM, pp. 15-16. ↑
18. Intitulat „Überwindlung der Metaphysik durch Logische Analyse der Sprache”, textul a fost publicat în Erkenntnis, Vol. II, 1932. Traducerea în limba engleză (semnată de Arthur Pap): „The Elimination of Metaphysics through Logical Analysis”, în Logical Empiricism at Its Peak: Schlick, Carnap, and Neurath, Taylor & Francis, 1996, pp. 60-81. ↑
19. John Foster, The Immaterial Self: A Defence of the Cartesian Dualist Conception of the Mind, Routledge, 1996, p. 33. Despre influenţa exercitată de pozitivismul logic asupra filosofiei minţii a scris şi Tylor Burge: „Philosophy of Language and Mind: 1950-1990”, în The Philosophical Review, Vol. 101, Issue 1, Ianuarie 1992, Cornell University, pp. 3-51. T. Burge arată că o anumită abordare – pe care el o numeşte „naturalism” – s-a conturat în anii ’50, asimilând inclusiv critica îndreptată de Gilbert Ryle împotriva dualismului cartezian. ↑
20. RCM, p. 16: ”He was mistakenly allocating the University to the same category as that to which the other institutions belong”. ↑
21. RCM, p. 17. ↑
22. RCM, p. 19. ↑
23. RCM, p. 22. ↑
24. RCM, pp. 23-24. ↑
25. Cf. Tylor Buge: „Philosophy of Language and Mind: 1950-1990”, în op. cit., pp. 31-32. ↑
26. John R. Searle, „Why I am not a Property Dualist”, în Journal of Consciousness Studies, No. 12, 2002, p. 59. ↑
27. John R. Searle, op. cit., p. 61. ↑

Imagine: Unsplash