Syntopic

Într-o lucrare intitulată Thinking in Complexity. The Computational Dynamics of Matter, Mind and Mankind, profesorul Klaus Mainzer afirmă următoarele:

În lucrarea sa, Pasiunile sufletului, Descartes a încercat chiar să analizeze toate stările emoţionale – de genul fricii sau iubirii – ca fiind rezultatele fizice pasive ale modalităţilor în care diferitele „spirite animale” sunt puse în mişcare de evenimente externe. Dacă modelul mecanicist al spiritelor animale al lui Descartes este înlocuit cu substanţe biochimice şi efecte electrofizice precum hormonii şi neurotransmiţătorii, atunci conceptul său de activitate nervoasă pare a fi mai degrabă modern.¹

Ceea ce sugerează profesorul Mainzer se referă la similitudinea structurală dintre modelul cartezian, care descrie funcţionalitatea aparatului psiho-gnoseologic cartezian, şi paradigma computaţionalistă modernă. În esenţă, această similitudine structurală poate fi gândită ca o analiză bazată pe un model cognitivist în care mintea umană este înţeleasă asemenea unui sistem complex ce reacţionează la anumiţi stimuli externi („datele de intrare” care furnizează informaţiile ce trebuie prelucrate) pentru a produce reacţii diverse („datele de ieşire” ale sistemului).

Cercetând multitudinea lucrărilor şi autorilor care fac afirmaţii de acelaşi gen cu cele ale lui Klaus Mainzer, vom remarca existenţa unanimităţii referitoare la aceste similitudini structurale ale gnoseologiei carteziene şi diferitelor perspective cognitiviste actuale. Mai mult încă, dezvoltarea ciberneticii, apariţia computerelor şi a noţiunii de „inteligenţă artificială” (AI) sunt toate evenimente puse în seama influenţei exercitate în contextul filosofiei moderne de către René Descartes.

De exemplu, pentru Vladimir G. Ivancevic şi Tijana T. Ivancevic, Descartes, cu teoria sa – subsumată „paradigmei ceasornicului” – despre animale ca mecanisme complexe, este pionierul unui şir întreg de gânditori care, prin Charles Babbage, Ada Lovelace, Konrad Zuse, Walter Pitts, Norbert Wiener şi Alan Turing, au condus la apariţia calculatorului şi a conceptului de „inteligenţă artificială.”² Atent la detalii, Mark Turner, de la University of Maryland,³ arată că identificarea minţii umane cu un sistem formal care generează sens în urma unui număr mare de computaţii s-a cristalizat în conceptual de „motor semantic” (semantic engine). Aceasta ar fi principala contribuţie înregistrată de Alan Turing în operele sale. Alan Newell şi Herbert Simon au făcut un pas înainte descriind inteligenţa ca pe un aspect al unui sistem fizic simbolic, gândirea fiind simplul rezultat al manipulării unor simboluri pe baza unor reguli formale date. Tradiţia din spatele acestor contribuţii îl include, alături de Leibniz, Hobbes, Wittgenstein, Frege şi Russell, pe Descartes. Logica ce l-a condus pe Turner la o asemenea identificare e similară cu cea a profesorului Mainzer: structural, viziunea exerciţiului cartezian al gândirii, înţeleasă drept consecinţă a unor efecte fizice exercitate asupra minţii prin „spiritele animale” ce străbat materia cenuşie şi terminaţiile nervoase, e foarte asemănătoare cu „motorul semantic” care poate genera sens pe baza unor operaţii fizice discrete. Însuşi Willis V. Overton, unul din cei doi editori ai volumului în care Turner şi-a publicat contribuţia, vede în dualismul cartezian originea ideii unei minţi considerată în teoriile computaţionale ca fiind „software”-ul ce rulează într-un mediu „hardware” asimilat creierului.⁴

Într-o lucrare a cărei spectaculozitate este, cel puţin parţial, la înălţimea titlului său provocator, Cognition in the Wild, Edwin Hutchins, profesor al Departamentul de Ştiinţe Cognitive al Universităţii californiene din San Diego, expune cu acurateţe ceea ce el numeşte „istoria oficială” a ştiinţelor cognitive.⁵ Prezentarea sa se doreşte o dezvoltare a unei apoftegme semnate de Herbert Simon şi Craig Kaplan: „Computerul a fost creat după chipul şi asemănarea omului.” Temelia cognitivismului s-ar afla, deci, în reprezentaţionalismul prezent seminal în operele lui Descartes. Iată cum descria Hubert Dreyfus, pe scurt, această evoluţie:

Noţiunea de inteligenţă artificială în manieră clasică se bazează pe ideea carteziană că înţelegerea constă în formarea şi folosirea unor reprezentări simbolice adecvate. Pentru Descartes, aceste reprezentări sunt descrieri complexe construite din idei sau elemente primitive. La aceasta, Kant a adăugat importanta idee conform căreia toate conceptele reprezintă reguli de relaţionare a unor astfel de elemente, iar Frege, că regulile pot fi formalizate astfel încât ele să poată fi manipulate fără intuiţie sau interpretare.⁶

În cazul fiecăruia dintre autorii citaţi mai sus vedem cum se afirmă, insistent, că ideile lui Descartes ar sta la originea modelului gnoseologic încapsulat în teoriile computaţionale ale gânditorilor de după Turing. Aceştia, inspiraţi de Descartes, Kant, Frege, apoi de Russell şi Boole, ar fi creat conceptul de inteligenţă computaţională.

Indiferent față de cum anume califică elementele gnoseologiei carteziene pe care le invocă, exegeţii menţionaţi implică, mai mult sau mai puţin vizibil, ideea pe care Jerry A. Fodor a exprimat-o într-o notă de subsol astfel:

Descartes a gândit că interacţiunile dintre evenimentele mentale şi evenimentele corporale sunt tipic cauzale.⁷

Chiar dacă autori precum Rajakishore Nath sau Jack S. Crumley vorbesc despre influenţa lui Descartes într-un mod mai prudent, arătând că, în anumite texte, viziunea acestuia asupra minţii e non-computaţională,⁸ cei mai mulţi autori conchid împreună cu Arnold H. Modell că „influenţa lui Descartes asupra ştiinţelor cognitive a fost enormă.”⁹ Mai mult încă, „perspectiva computaţională asupra minţii poate fi legată de intenţia lui Descartes de a matematiza sufletul omenesc.”¹⁰ Totuşi, există savanţi, mai ales dintre cei dedicaţi unei exegeze meticuloase a operelor filosofului francez, care lansează avertismente serioase împotriva unor apropieri pripite între gnoseologia sa filosofică şi ştiinţele computaţionale moderne:

În mod evident, nu este suficient să se anunţe că neuroştiinţele computaţionale, de exemplu, modernizează acum viziunea carteziană asupra acţiunilor reflexe în reţelele neuronale.¹¹

În ciuda acestor amendamente, este clar că nu doar în operele lui Noam Chomsky şi Jerry Fodor putem depista urmele a ceea ce ultimul numeşte „neo-cartezianism.” Viziunea carteziană, inspirată de automatoanele pe care filosoful le admirase în epocă, are afinităţi structurale indubitabile cu teoriile computaţionale şi cognitiviste actuale. În primul rând, încercarea de a descrie mecanismele cunoaşterii în termeni mecaniciști, bazaţi pe relaţii cauzale stricte, dintre stimulii ce generează un input şi intelectul imaterial care îşi schimbă starea în funcţie de aceste influenţe externe, poate fi în mod clar considerată un element de continuitate. Profesorul Howard Gardner de la Harvard e pe deplin îndreptăţit să afirme că „René Descartes este poate prototipul filosofic antecedent al ştiinţelor cognitive.”¹² Inspiraţi de lucrările carteziene şi de visul său de a construi un automaton care să simuleze funcţiunile corpului omenesc, autori precum Julian Offray de la Mettrie (L’Homme machine, 1747) vor duce mai departe aceste gânduri inaugurând proiectul inteligenţei artificiale.

Simultan cu procesul mecanicizării omului are loc un altul, la fel de important: matematizarea naturii. Dorinţa de a transpune tot ceea ce există în limbajul algebric, formal al matematicii capătă noi contururi în perspectivă carteziană. Dincolo de simpla computaţie, matematica e concepută tot mai mult drept un mod de a percepe lumea, ce va conduce la ideea leibniziană a unui sistem logico-simbolic de calcul care permite (inclusiv) soluţionarea polemicilor filosofice. Primatul exactităţii, al rigorii matematice poate fi perceput chiar şi în meditaţiile metafizice carteziene. Dorinţa de a obţine gânduri absolut certe, pecetluite de o siguranţă absolută, este strâns legată de spiritul convingerii că raţionamentul de tip matematic e forma supremă a cunoaşterii sintetizată în cunoscuta sintagmă mathesis universalis.

Toate aceste elemente indică o dorinţă puternică de înstăpânire asupra fiinţei omeneşti. Atunci când elaborează şi scrie Pasiunile sufletului, Descartes năzuieşte să descopere acele mecanisme fizico-biologice care, controlate de un „ceasornicar” uman priceput, ar putea combate boala, bătrâneţea, moartea. Că Descartes nu a obţinut – asemenea emulilor săi – nici unul din efectele scontate, nu contează prea mult. Urmarea unui vis pe cât de măreţ, pe atât de straniu și, la urma urmei, distructiv, i-a părut a fi lucrul cel mai important. Dar care este originea unei asemenea himere? Probabil că nu puțini cititori vor fi surprinși când vom sugera o sursă majoră, de care autorul nostru nu a fost în nici un caz străin: magia renascentistă (atât cea „naturală” cât și cea „preter-naturală”), căreia Descartes îi este mult mai tributar decât vor să admită majoritatea exegeților contemporani stânjeniți de asemenea filiații „ne-științifice”.

NOTE

1. Klaus Mainzer, Thinking in Complexity. The Computational Dynamics of Matter, Mind, and Mankind (Berlin, Heidelberg, New York: Spinger Publishing House, 2007⁵), p. 127. ↑
2. Vladimir G. Ivancevic, Tijana T. Ivancevic, Computational Mind: A Complex Dynamics Perspective (Berlin, Heidelberg, New York: Springer Publishing House, 2007), pp. 113-114. ↑
3. Vezi articolul lui Mark Turner, „Design for a Theory of Meaning,” în Willis F. Overton, David Stuart Palermo (Editori), The Nature and Ontogenesis of Meaning (New Jersey: Psychology Press, 1994), p. 92. ↑
4. Contexts of Meaning: The Computational and the Embodied Mind,” în Willis F. Overton, David Stuart Palermo (Editori), The Nature and Ontogenesis of Meaning (New Jersey: Psychology Press, 1994), pp. 7-8. ↑
5. Edwin Hutchins, Cognition in the Wild (Massachusetts: The MIT Press, 1996), pp. 356-359. ↑
6. Citatul din Dreyfus poate fi găsit în lucrarea lui Edwin Hutchins la pagina 357. Iată sursa citatului lui Dreyfus: Hubert L. Dreyfus, What Computers Still Can’t Do: A Critique of Artificial Reason (Massachusetts: The MIT Press, 1992), pp. x-xi: „GOFAI (Good Old Fashioned Artificial Intelligence) is based on the Cartesian idea that all understanding consists in forming and using appropriate symbolic representations. For Descartes, these representations were complex descriptions built up out of primitive ideas or elements. Kant added the important idea that all concepts are rules for relating such elements, and Frege showed that the rules could be formalized so that they could be manipulated without intuition or interpretation.” ↑
7. Jerry A. Fodor, The Mind doesn’t Work that Way: the Scope and Limits of Computational Psychology (Massachusetts: The MIT Press, 2001), p. 107, nota 11: „Descartes thought that the interactions between mental events and bodily events are typically causal.” ↑
8. Nath Rajakishore, Philosophy of Artificial Intelligence. A Critique of the Mechanistic Theory (Boca-Raton, Florida: Universal Publishers, 2009), p. 113 sq, Jack S. Crumley, A Brief Introduction to the Philosophy of Mind (Oxford: Rowman & Littlefield Publishers), p. 98. ↑
9. Arnold H. Modell, Imagination and the Meaningful Brain. Philosophical Psychopathology (Massachusetts: The MIT Press, 2003), p. 8. ↑
10. Op. cit., p. 8: „The computational view of mind can be traced to Descartes’ intent to mathematize the human soul.” ↑
11. Stephen Gaukroger, John Schuster, John Sutton (Editori), „Introducere” la Descartes’ Natural Philosophy (London & New York: Routledge, 2000), p. 17. ↑
12. Howard Gardner, The mind’s new science: a history of the cognitive revolution (New York: Basic Books, 1987), p. 50. ↑

Imagine: Unsplash