Un articol de Samuel Gregg pentru The Public Discourse

Articol original: How a Market Liberal Engaged Conservative Thought

La 60 de ani după ce a fost publicată în America, cartea lui Wilhelm Röpke, „A Humane Economy”, rămâne un exemplu al modului în care economia clasic liberală poate fi valorificată împreună cu gândirea conservatoare.

În zilele noastre, faptul că Dreapta este foarte divizată nu reprezintă un secret. Indiferent dacă vorbim despre probleme de securitate națională sau despre economie, mai multe grupuri care, cu puțin timp în urmă, nu ar fi ezitat să se alieze împotriva unor adversari comuni sunt acum, în mod deschis și agresiv, oponenți. În domenii cum ar fi politicile sociale sau relațiile externe, aceste fisuri au devenit din ce în ce mai proeminente. Divizările cu privire la politicile economice s-au accentuat în ultimii cinci ani. Consensul relativ în favoarea pieței libere care a unit timp de zeci de ani mai multe grupuri împotriva economiei intervenționiste și colectiviste nu mai există.

O bună parte a acestor divizări economice nu mai are legătură propriu-zisă cu piața, cât cu alte probleme. Acestea variază de la implicațiile liberalizării economice asupra coeziunii sociale, până la relația Americii cu China – o țară care se pare că nu a devenit „asemeni nouă” [n. t. americanilor] odată cu intrarea pe piața mondială.

Aceste dezbateri ridică întrebări importante și justificate. Dar unii susținători ai pieței libere nu le-au luat neapărat în serios, fiind mai degrabă reticenți să depășească, în examinarea lor, sfera economică. În egală măsură, unii conservatori au devenit dezaprobatori cu privire la dovezile empirice copleșitoare care indică faptul că piețele reprezintă cel mai eficient mod de a reduce sărăcia și refractari în a recunoaște disfuncționalitățile provocate de intervenția excesivă a statului. Uneori, deși consideră că se referă la aceleași lucruri, cele două grupuri dau impresia că vorbesc despre subiecte total diferite.

Însă lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. În cartea sa, The Great Persuasion, publicată în anul 2012, Angus Burgin arată că cei mai proeminenți gânditori care au argumentat în favoarea pieței libere în anii 1940 și 1950 au fost profund interesați de probleme normative. De asemenea, ei au fost preocupați de modul în care economia de piață se integrează în ordinea socială mai largă. Aceștia nu au trecut cu vederea nici implicațiile geopolitice (cum ar fi faptul că Uniunea Sovietică era un stat foarte agresiv) în elaborarea politicilor economice.

Acest tip de analiză a atins cel mai înalt nivel cu 60 de ani în urmă, odată cu publicarea în limba engleză a cărții lui Wilhelm RöpkeA Humane Economy: The Social Framework of the Free Market. Röpke, un economist german care a argumentat în favoarea pieței libere și ale cărui cărți au fost larg răspândite, fiind citite de toți americanii conservatori și clasic liberali în anii 1960 și 1970, a fost arhitectul intelectual al reformelor de liberalizare din 1948. În numai opt ani, acestea au transformat Germania de Vest postbelică dintr-o epavă în principala putere economică europeană. În zilele noastre, unele părți ale acestei cărți pot fi considerate depășite. Chiar și așa,cartea le-a arătat liberalilor care susțin piața liberă cum să pătrundă dincolo de lumea cererii și a ofertei și, totodată, le-a demonstrat conservatorilor de ce libertatea economică ar trebui să fie în centrul convingerilor lor.

O călătorie personală

A Humane Economy a reprezentat apogeul parcursului lui Röpke de la un economist care s-a concentrat pe probleme monetare și pe chestiuni legate de teoria ciclului de afaceri sau de comerț, la un intelectual care a avut permanent contact cu filozofia, dreptul și istoria. Röpke era un bun cunoscător al acestor domenii: asemeni tuturor tinerilor ce proveneau din clasa de mijloc a Germaniei secolului al XIX-lea, acesta a primit o educație clasică excelentă.

Asemeni multor alte persoane din generația sa, Röpke a fost determinat să integreze idei din alte domenii în cercetarea sa economică pentru a oferi un răspuns la crizele timpului său: colapsul ordinii internaționale de dinainte de 1914 care a avut loc după Primul Război Mondial și ascensiunea ulterioară a totalitarismului. De-a lungul anilor 1920 și 1930, mai mulți intelectuali de stânga și de dreapta au asociat aceste evenimente cu ceea ce credeau că reprezintă nedreptățile inerente și instabilitățile cronice ale capitalismului. Ei au venit, de asemenea, cu alternative economice, de la corporatism până la socialism pur. Alții, ca John Maynard Keynes, au regândit însăși natura economiei.

Abordarea lui Röpke a fost diferită. La nivel economic, el a apărat principalele instituții ale pieței și a scos în evidență modul în care intervenția statului acutiza crizele economice. Asta l-a pus pe Röpke într-o poziție total opusă prescripțiilor economice ale lui Keynes. Însă Röpke a articulat o critică normativă fermă împotriva politicilor keynesiene, observând modurile în care acestea subminau relația dintre libertatea și responsabilitatea personală. În  A Humane Economy, Röpke a ajuns chiar să îl numească pe Keynes unul dintre „marii intelectuali distrugători ai istoriei – alături de Rousseau și Marx.”

Mai pe larg, Röpke a avertizat că recurgerea la intervenția guvernamentală merge mână în mână cu ceva și mai îngrijorător: coroziunea așteptărilor și instituțiilor morale, sociale, legale și religioase, care au temperat de multe ori aspectele mai necruțătoare ale societății comerciale și au răspuns acelor nevoi pe care piața nu le poate împlini. Aceste teme pot fi regăsite cu precădere în cartea lui Röpke din 1942, The Social Crisis of Our Time, care i-a adus pentru prima dată recunoaștere internațională.

Calea lui Röpke către acest tip de probleme a fost deschisă de liberalul francez de secol XVIII, Alexis de Tocqueville. Este important să recunoaștem că Röpke scria într-o vreme în care gândirea lui Tocqueville era mult mai puțin cunoscută și invocată decât este astăzi. În Tocqueville, Röpke a găsit o persoană care, asemeni lui, era la fel de dedicată libertății, pe cât era de ostilă socialismului. El a descoperit de asemenea un gânditor care era concentrat pe condițiile prealabile necesare pentru susținerea societăților libere, precondiții care nu erau însă de natură economică. Libertatea economică era, după Röpke, esențială pentru construirea unor societăți libere și civilizate. Însă acesta era departe de a fi convins că această condiție era într-adevăr suficientă.

Această perspectivă se datorează influenței pe care un alt economist liberal german a exercitat-o asupra lui și care, asemeni lui Röpke, a fost exilat în 1933 din cauza opoziției sale de neclintit în fața regimului național socialist. Alexander Rüstow nu este astăzi un nume prea cunoscut. Însă când el și Röpke au predat la Universitatea din Istanbul în anii 1930, s-au dedicat explorării motivelor mai profunde ale colapsului capitalismului și ale recurgerii la intervenția statului după 1918.

Concluziile detaliate ale lui Rüstow sunt prezentate în magnum opus-ul său în trei volume, Freedom and Domination (1950, 1952, 1957). Pe scurt, teza sa este că societățile occidentale au fost distruse de influența raționalismului abstract, care a pătruns în lumea ideilor (inclusiv economice) și de epuizarea resurselor culturale care mai rămăseseră în urma influenței iudaismului, a filozofiei grecești și romane și a creștinismului.

Într-un fel, Rüstow era un critic conservator al culturii post-iluministe. Cu toate acestea, el a refuzat să romantizeze trecutul, criticând politica reacționară și insistând că ideile clasic liberale au contribuit semnificativ la progresul civilizației. Rüstow a împărtășit convingerile lui Röpke conform cărora soluțiile la problemele cu care se confruntă societatea nu se găsesc în economia keynesiană, și cu atât mai puțin în colectivism. Adevărata problemă a lui Rüstow era cum să consolideze piețele pe niște fundamente sociale și morale mai robuste și nu pe niște angajamente abstracte cu privire la libertate. Aceasta este problema pe care Röpke o tratează în mod direct în A Humane Economy.

Libertate și realism

În prefața sa la A Humane Economy, Röpke a afirmat că se aștepta să fie criticat de adepții colectivismului și, în egală măsură, de „moraliștii și romanticii puritani”, care respingeau economia ca știință socială, împreună cu „raționaliștii înrăiți” și „utilitariștii de rând”, al căror punct de vedere îl descria ca fiind „economistic” [n. t. bazat exclusiv pe explicații de natură economică].

Această anticipare a mai multor critici combinate se datorează celor două teme centrale care apar în A Humane Economy. Una dintre ele este susținerea necondiționată a liberalismului economic. Prin aceasta, Röpke are în vedere o încredere în economie ca tehnică de înțelegere a anumitor aspecte ale realității și a unei „ordini economice particulare”: mai exact, „cooperarea spontană și liberă a oamenilor prin intermediul pieței, prețului și al competiției”, unde proprietatea privată este „stâlpul de susținere al acestei ordini libere”. În 1960, această viziune l-a poziționat pe Röpke în opoziție cu social democrații și cu marxiștii, dar și cu mai mulți centriști și conservatori care îmbrățișaseră doctrina keynesiană ce domina orice profesie din câmpul economiei și era aplicată în ministerele de finanțe de pretutindeni. Astfel de panacee ce păreau de necontestat implicau, desigur, necesitatea instituirii unui imens stat social.

Röpke a fost un oponent declarat al statului social din perioada postbelică. Într-un document din 1950, realizat la cererea guvernului Germaniei de Vest, Röpke le-a spus miniștrilor că, în ciuda rezultatelor economice favorabile obținute în urma reformelor din 1948, Germania cheltuia deja mult prea mult pe ajutoare sociale. Consecințele economice ale acestui fapt, afirma Röpke, ar putea reprezenta o impozitare mai mare, extinderea exagerată a mecanismelor de redistribuție și birocratizarea din ce în ce mai agresivă a societății. Cu timpul, susținea el, aceste tendințe vor eroda multe premise ale libertății economice și ale unei creșteri economice sustenabile.

Economia reprezenta însă numai o parte din critica centrală prezentată în A Humane Economy împotriva statului social. După Röpke, problemele și mai importante cauzate de acesta erau cele politice și sociale. Toți liderii politici, indiferent de orientarea lor politică, sublinia el, vedeau asistența socială ca pe un mijloc de a transforma persoane din mai multe categorii sociale într-un electorat care era dependent de ei și de care ei depindeau. Și mai rău, acesta prevedea cum statul social urma să marginalizeze acele forme de asociere care erau în general mult mai capabile decât funcționarii publici de a rezolva disfuncționalități sociale și de a îndrepta acele aspecte non-economice ale sărăciei.

Aceste idei ne aduc mai aproape de aspectele mai conservatoare ale gândirii lui Röpke. O parte din conservatorismul său reflecta respingerea a ceea ce acesta considera că animă Stânga. Când venea vorba de întreaga retorică a Stângii cu privire la dreptate, Röpke era de părere că gândirea progresistă era mai degrabă animată de un raționalism abstract, de „economism”, utilitarism și materialism. În timp ce toate acestea se manifestau din plin în socialism și marxism, Röpke considera că aceste moduri de gândire influențaseră și anumite ramuri ale gândirii liberale. Un liberal utilitarist, observă acesta, nu ar putea aduce, în principiu, niciun fel de obiecție socialismului, atâta timp cât cel din urmă s-ar demonstra a fi mai eficient decât piețele.

Un alt aspect al conservatorismului lui Röpke viza realismul său cu privire la condiția umană. Iluziile conform cărora natura umană ar putea fi perfecționată în această lume, credea acesta, stau la baza celor mai groaznice tiranii, fie că vorbim despre totalitarianismul sovietic sau de teroarea provocată de Revoluția Franceză. La antipod, societățile comerciale impuneau etica pe care Röpke o numea „un relief intermediar”: „nu înălțimile sfinților și eroilor”, dar nici „depresiunile confruntărilor deschise sau ascunse în care forța și viclenia determină cine este învingător și cine este învins.”

Röpke descria această perspectivă ca pe o „filozofie burgheză”. O astfel de gândire, pe care o asocia cu Adam Smith și Montesquieu, a apărut în secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea societăților comerciale moderne. Conform lui Röpke, această perspectivă susținea că „nu este nimic rușinos în dobândirea încrederii de sine și în afirmarea individualității unei persoane care încearcă să se îngrijească de ea însăși și de familia sa.” Ea mai conferea un loc proeminent „virtuților hărniciei, vigilenței, cumpătării, simțului datoriei, încrederii, punctualității și cinstei.” În lipsa acestor deprinderi, argumenta Röpke, oamenii nu ar mai fi capabili să își amâne satisfacțiile imediate, antreprenorii nu și-ar mai asuma riscuri, afacerile nu s-ar mai dezvolta și tranzacțiile comerciale nu ar putea fi sustenabile pe termen lung.

Virtuțile burgheze nu sunt suficiente

În ciuda recunoașterii importanței lor, Röpke considera că „virtuțile burgheze” nu erau suficiente pentru a constitui singure fundamentul societăților care aspirau spre a fi libere și civilizate. Asemeni Teoriei sentimentelor morale a lui Adam Smith, A Humane Economy a lui Röpke insistă asupra faptului că valorile non-comerciale joacă un rol la fel de esențial. Desigur, acesta indica spre faptul că societățile comerciale necesitau, cel puțin la un anumit nivel, un fundament religios.

Röpke nu credea însă că scepticismul religios constituia în mod necesar o amenințare pentru libertate. El lua libertatea religioasă în serios și nu idealiza societățile în care bisericile exercitau puterea temporală. Röpke a susținut, totuși, că „individul este un Homo religiosus” prin însăși natura sa. Istoria a demonstrat, scria el, că este o greșeală enormă să credem că putem „să ne descurcăm și fără Dumnezeu”, mai ales că „în locul lui Dumnezeu am creat un cult al omului… al reușitelor sale tehnologice, al Statului.” Pe urmele filozofului Eric Voegelin, Röpke a crezut că oamenii au demonstrat că „nu pot trăi într-un vid religios”. Pentru a-l umple, ei sfârșesc prin a îmbrățișa „religii surogate de toate felurile, de la pasiuni politice, la ideologii și până la utopii.”

Dumnezeul lui Röpke era Dumnezeul din Scripturi al evreilor și al creștinilor: Cel care le conferea oamenilor abilități unice de a gândi și a voi și care i-a făcut atât niște ființe individuale, cât și niște ființe sociale, atât creative, cât și responsabile. Însă aceste credințe au contribuit de asemenea la înțelegerea faptului că oamenii sunt păcătoși și failibili. Recunoașterea acestei realități, sugerează Röpke, ar trebui să îi determine pe oameni să se gândească de două ori înainte de a oferi putere excesivă statului și ar trebui să îi ajute să realizeze că piețele sunt mai mult atente la astfel de adevăruri antropologice decât sunt aranjamentele socialiste sau keynesiene.

Nu are nicio importanță dacă etichetăm gândirea lui Röpke ca fiind o formă de „liberalism conservator”, „conservatorism liberal” sau „fuzionism”. Pe Röpke însuși nu îl interesau prea mult etichetele. Ce contează cel mai mult este modul lui de gândire cu privire la complexitățile argumentării în favoarea unei societăți libere. Deși acesta a insistat asupra legitimității autonomiei unor științe sociale precum economia, el nu s-a sfiit de la a transcende granițele disciplinare pentru a ajunge la o viziune integrală asupra adevărului cu privire la realitate. De asemenea, Röpke a înțeles atât punctele tari, cât și punctele vulnerabile ale pozițiilor clasic liberale și conservatoare și le-a adus împreună pentru a le consolida pe fiecare în parte și, atunci când a fost nevoie, pentru a le îndrepta reciproc. Acesta reprezintă un model pe care cei ce încearcă să cartografieze viitorul pieței libere și al mișcărilor conservatoare de astăzi ar face bine să îl urmeze.

Acest articol a fost tradus cu acordul publicației The Public Discourse.

 

Imagine: Wilhelm Röpke; Sursa: Wikipedia


image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Teodora Nichita urmează un doctorat în cadrul Facultății de Drept a Universității din București, cu o teză în care încearcă să analizeze fundamentele morale ale conceptelor juridice de vină, responsabilitate și pedeapsă. A absolvit masterul Philosophy, Politics and Economics al Facultății de Filozofie, Universitatea din București, cu o lucrare în care a reunit cazuistica medievală și teoria virtuților în tradiție neo-aristotelico-tomistă. În cadrul licenței, a studiat Politics and Eastern European Studies la Londra (UCL), perioadă în care a fost și studentă Erasmus la Praga (Universitatea Karlova) și Cracovia (Universitatea Jagiellonă). Preocuparea recurentă în cercetarea ei vizează modul în care putem construi o relație coerentă între teorie și practică. Dincolo de toate acestea, speră că într-o zi va locui în Praga, împreună cu o familie numeroasă.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.