Syntopic

În mijlocul vârtejului iscat de pregătirile specifice sărbătorilor de iarnă este vital să ne reamintim esențialul. Dispunându-ne mințile prin rugăciune și smerită cugetare, spre a primi lumina care izvorăște din Sfintele Scripturi, ne străduim să pătrundem tâlcurile unui eveniment care a influențat decisiv istoria lumii. Versetul care ne prilejuiește debutul unei asemenea meditaţii se găseşte în Evanghelia Sfântului apostol Ioan (cap. 3, vs. 13):

Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Când citim un asemenea text dificultatea cu care ne confruntăm se referă la termenul-cheie repetat cu insistenţă de evanghelist: „cer” (Gr. Οὐρανός/Ouranós). Influenţate de o mentalitate care reduce lumea exclusiv la dimensiunea ei fizică, materială, minţile noastre percep cu mare dificultate semnificaţiile care ţintesc ceea ce nu se vede – acea dimensiune a lumii situată dincolo de percepţia noastră senzorială. Cerul despre care ne vorbeşte apostolul e cu totul altul decât acela pe care-l vedem zilnic deasupra capului. Cerul din care a coborât Fiul lui Dumnezeu este locul a-topic care reprezintă „patria” divinităţii unde se află minunea arhitecturală numită în Apocalipsa apostolului Ioan „Ierusalimul celest”. Cerul în care locuieşte Sfânta Treime în splendoarea Ei indescriptibilă e dincolo atât de lumea accesibilă nouă prin simţuri, cât şi de nevăzuta lume spirituală, locul în care îngerii şi esenţele lucrurilor din lumea „celor văzute” îşi au sălaş.

Dacă ar fi să descriem nivelurile ierarhice ale creaţiei în buna tradiţie a Sfinților Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, a lui Scotus Eriugena și a Sfântului Thoma d’Aquino, trebuie să afirmăm existenţa a trei niveluri ale fiinţei, distincte deși inseparabile, de consistenţe ontologice diferite: 1) cerul lui Dumnezeu, necreat, în care esenţa/ființa divină şi cele Trei Persoane sacre ale Trinităţii – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – sunt învăluite în lumina graţiei necreate; 2) cerul lumii inteligibile, create, care reprezintă deopotrivă lumea îngerilor, a esenţelor şi a sufletelor noastre spirituale; 3) cerul fizic, de fapt întreaga lume vizibilă, creată, singura accesibilă nemijlocit omului după „căderea” ce a urmat păcatului originar. Ţinând seama de această sistematizare care, neîndoielnic, simplifică lucrurile din raţiuni pedagogic-explicative, putem înţelege într-o lumină nouă evenimentul Naşterii din Fecioara Maria a Mântuitorului Iisus Christos. Apostolul Paul e cel care ne oferă indicii de mare valoare.

În cel de-al patrulea capitol al Epistolei sale către Evrei, în versetul 14, citim despre Iisus că este cel ce „a străbătut cerurile” după ce mai înainte, în Epistola către Efeseni, acelaşi apostol vorbea despre „Acela (…) Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (cap. 4, vs. 10). Din asemenea versete desprindem o imagine a Mântuitorului menită să ne surprindă. Asemenea unui astronaut ce navighează străbătând înălţimi necunoscute creaturii, Iisus Christos se naşte la capătul unei călătorii cosmice în cursul căreia a traversat toate nivelurile ontologice posibile: pornind din lumea Sa veşnică, imutabilă şi necreată, unde se află de-a pururi alături de Tatăl și Duhul Sfânt, El traversează cerul fiinţelor spirituale spre a coborî sub cerul fizic al lumii „căzute” a oamenilor exilaţi din paradisul hărăzit lor de Creator. Mai mult încă, El merge până la capăt în drumul său cosmic coborând în hăurile iadului spre a-i elibera pe drepţii ţinuţi captivi. După această ultimă faptă, cu adevărat eroică, Christos s-a înălţat de-a dreapta Tatălui îndumnezeind firea căzută a omului – oaia rătăcită salvată de bunul păstor.

Frământaţi de problema dramatică a regăsirii Paradisului piedut, înţelepţii antici au căutat soluţii – de la cele şamanice, magice şi taumaturgice, la cele meditativ-speculative – spre a străbate distanţa dintre lumea noastră, fizică, și lumea „de dincolo”, meta-fizică. Concepând lumea creată în termenii unui dualităţi tensionate, aşa cum vedem, de exemplu, la Platon – care vorbeşte despre o lume sensibilă şi una inteligibilă –, ei nu au bănuit existenţa unei căi gândite de însuși Dumnezeu. Ştiind prea bine că nu există nicio metodă care să-i permită omului să străbată distanţa infinită dintre creatură şi Creator, Tatăl ceresc prevede ca soluţie mântuitoare Întruparea Fiului Său unic, într-o modalitate care bulveresează orice teorie a avatarelor: miraculoasa naştere din Fecioară. Ne oprim aici. Cuvintele nu ne pot ajuta niciodată spre a pătrunde asemenea realităţi uimitoare. Ne rămâne însă minunata icoană în care o contemplăm pe Maria, adevărată mamă a pruncului divin, meditând şi minunându-se de Cel pe care-l vede cu ochii săi feciorelnici: Cuvântul veşnic, Iisus Christos, făcut om.

Imagine: Andrei Rublev – Birth of Christ; Sursă: Wikiart