În eseul său celebru „Despre denotare”, Bertrand Russell introduce o nouă perspectivă asupra sintagmelor denotative, menită să răspundă problemelor întâmpinate de teoriile concurente ale contemporanilor săi, Gottlob Frege și Alexius Meinong. Spre deosebire de aceștia, care vedeau sintagmele denotative ca făcând referire în mod obligatoriu la un denotat, Russell susține că ar trebui să abandonăm acest punct de vedere. Mai mult decât atât, el respinge întreaga distincție înaintată de Frege cu privire la sens și denotat. Una dintre strategiile pe care le folosește în vederea combaterii teoriilor premergătoare lui este argumentul „Elegiei lui Gray”, argument care a făcut carieră – și din interpretarea căruia s-au făcut cariere – în filozofia limbajului.

În cadrul acestui articol îmi propun să prezint mai întâi, în linii generale, noua teorie propusă de Russell, pentru ca, mai apoi, să expun o posibilă interpretare a argumentului „Elegiei lui Gray” și să indic o eventuală eroare din structura sa. Dar, pentru început, definițiile!

 

1. Cadrul conceptual

În primul rând, să clarificăm ce am scris mai sus. Prin „sintagmă denotativă”, Russell înțelege „ o sintagmă de genul următor: un om, vreun om, orice om, fiecare om, toți oamenii, regele actual al Angliei, regele actual al Franței, centrul de masă al sistemului solar în primul moment al secolului al XX-lea, rotația Pământului în jurul Soarelui, rotația Soarelui în jurul Pământului1” etc. Așadar, o sintagmă care trimite spre o entitate, fie ea empirică (din realitatea imediată, concretă) sau nu (o entitate abstractă, imaginară). În mod convențional, lucrul la care se face referire printr-o sintagmă denotativă se numește denotat. Mill considera că sintagmele denotative trimit direct la denotate, că sunt un soi de nume proprii ale acestora – niște etichete pe care le atribuim obiectelor –, însă interpretarea lui a întâmpinat probleme serioase. Să luăm spre exemplu următorul caz:

 

George al IV-lea voia să știe dacă Scott este autorul lui Waverley.

 

Întâmplarea face ca Walter Scott chiar să fie autorul lui Waverley și, prin urmare, propoziția de mai sus să se poată transpune, conform teoriei lui Mill, astfel:

 

George al IV-lea voia să știe dacă Scott este Scott.

 

Echivalența se poate realiza deoarece, întăresc ideea, Mill credea că sintagmele denotative trimit direct la denotat, la fel cum numele plantelor din glosarul de botanică fac referire la ele. Astfel, fie că spun Diospyros abenum, fie că spun abanos, eu fac trimitere la aceeași entitate – anume, un arbore exotic cu lemnul negru, greu și durabil2. Cele două sintagme, Diospyros abenum și abanos sunt doar două etichete diferite, două nume diferite ale aceluiași obiect, alese în mod arbitrar.

Ei bine, problema apare în momentul în care intuițiile noastre contrazic gândurile lui Mill, căci, în exemplul de mai sus, ni se pare că George al IV-lea voia să știe ceva în plus față de identitatea cu sine a lui Scott. Ce înțelegem noi din prima propoziție s-ar putea transpune în felul următor:

 

Există o nuvelă numită Waverley, al cărei autor este necunoscut, iar George al IV-lea dorește să știe dacă Scott este acest autor.

 

Diferența dintre ultimele două exemple este sesizată de Gotlob Frege care, atunci când își dezvoltă propria teorie despre sintagmele denotative, introduce o nouă disticție pentru a soluționa problema întâmpinată de Mill. Distincția cu pricina este cea pe care am amintit-o și la începutul acestui eseu, anume cea dintre sens și denotat. Frege considera că două sintagme denotative pot avea același denotat, adică că pot face trimitere la același obiect, fără a avea însă același sens. Sensul, susținea el, s-ar forma din cumulul definițiilor cuvintelor care compun sintagma denotativă, fiind influențat și de context. Astfel, „Scott” și „autorul lui Waverley” au același denotat (Walter Scott), fără a avea același sens. Sensul „autorului lui Waverley” este exact ceea ce înseamnă cuvintele din care este compusă sintagma, adică „cel care a scris nuvela Waverley”. O altă sintagmă denotativă care ar avea același denotat ca și cele două mai sus menționate (Walter Scott), dar un sens diferit, ar fi, spre exemplu, „scriitorul născut în 15 august 1771 la Edinburgh”.

În al doilea rând, trebuie să precizez următorul lucru: pe parcursul acestui eseu, voi folosi termenii de „descripție definită” cu sensul de „sintagmă denotativă articulată” și „descripție nedefinită” cu sensul de „sintagmă denotativă nearticulată”, preluând definițiile lui Russell. Asftel, câteva exemple de descripții nedefinite ar fi: un om, oricare om, niște plante etc.; iar de descripții definite: Terra, omul, rotația Soarelui în jurul Pământului etc. De asemenea, termenii de „complex denotativ” și „sintagmă denotativă” sunt folosiți interschimbabil. Fac aceste observații pentru a nu rătăci prin terminologie.

 

2. Contextul în care apare teoria lui Russell

După cum am precizat în introducere, teoria lui Russell apare ca reacție împotriva principalelor teorii despre descripții de la momentul respectiv – mai precis, cele înaintate de Meinong și Frege. În primul rând, Russell considera că teoria propusă de Meinong, conform căreia descripțiile definite denotă întotdeauna un obiect având proprietățile în cauză, este deosebit de problematică. Meinong susținea această teorie, deoarece, pentru el, denotatul unei sintagme era sensul pe care aceasta îl avea în propoziție3. Russell a observat, pe bună dreptate, o problemă în legătură cu această teorie, anume faptul că nu respectă principiul noncontradicției. Conform teoriei lui Meinong, sintagme precum „pătratul rotund” ar trebui să refere la un denotat care nu are cum să existe, fiind contradictoriu. În mod similar, viziunea lui Meinong acceptă și sintagme precum „lipsa existentă”, sintagme care presupun atât admiterea existenței unei entități, cât și admiterea nonexistenței ei.

În al doilea rând, deși inițial fusese un apărător al teoriei fregeene, Russell se găsește acum în postura de a o critica. Frege diferențiază între denotat și sens, lucru care-i rafinează teoria, după cum am explicat în prima secțiune. El admite astfel posibilitatea ca anumite sintagme să aibă sens, chiar și în lipsa unui denotat existent („pătratul rotund”); sensul provenind din definițiile acordate cuvintelor care compun sintagma în cauză. Frege atribuie totuși un denotat convențional sintagmelor lipsite de un denotat empiric. Principala critică pe care o aduce Russell teoriei lui Frege este că aceasta nu respectă principiul terțului exclus (fie este adevărat că „A este B”, fie că „A nu este B”). Să luăm, spre exemplu, următoarele propoziții:

 

Anna Karenina este o rusoaică din înalta societate.

Anna Karenina nu este o rusoaică din înalta societate.

 

După Frege, aceste două propoziții nu au valoare de adevăr; ele nu pot fi nici adevărate, nici false, din cauza faptului că nu au un denotat empiric. Dacă una dintre ele ar avea o valoare de adevăr, cealaltă ar trebui, conform principiului negației, să aibă valoarea opusă. Pentru Russell, cele două propoziții sunt false, căci, dacă am lua clasa rusoaicelor din înalta societate, Anna Karenina nu s-ar afla printre ele; iar dacă am lua clasa ființelor care nu sunt rusoaice din înalta societate, Anna Karenina nu ar face parte nici din acest grup. Cu toate acestea, nu aici rezidă problema teoriei lui Frege. Tensiunile care apar datorită opțiunii sale în legătură cu valoarea de adevăr a propozițiilor lipsite de denotat empiric se observă mai bine în următorul exemplu:

 

Dacă în clasă se află un obiect, atunci obiectul din clasă este în clasă.

 

Această propoziție pare a fi intuitiv adevărată în orice circumstanțe. Cu toate acestea, conform teoriei lui Frege, dacă în sala de clasă nu s-ar afla niciun obiect, adică dacă nu ar exista propriu-zis un denotat, propoziției de mai sus nu i s-ar putea atribui o valoare de adevăr.

 

3. Teoria lui Russell despre descripții

Ca replică împotriva acestor teorii, Russell dezvoltă propria teorie despre descripții – ce are în centru ideea că, în cele din urmă, descripțiile nu denotă în mod direct obiectele la care par a face referire. Pentru Russell, descripțiile în sine nu au niciun înțeles, acestea dobândindu-l doar într-un context propozițional. Russell vede descripțiile mai degrabă ca pe o sumă de atribute, decât ca pe o „etichetă”, un nume atribuit obiectelor. De aceea, în lipsa unui context propozițional, acestea nu au un sens propriu-zis, fiind mult prea vagi. Astfel, când spunem, după cum exemplifică și el:

 

Am întâlnit astăzi un om.4

 

„Un om”, ca descripție nedefinită, s-ar transpune, conform teoriei russelliene, în următorul mod: „Există ceva și acel ceva este om” nu este întotdeauna falsă, iar propoziția dată spre exemplu, în următorul mod:„L-am întâlnit pe x și x este o ființă umană” nu este întotdeauna falsă.5

În cazul descripțiilor definite, Russell operează într-un mod similar, introducând în plus doar condiția unicității. Astfel, propoziția:

 

Scott este autorul lui Waverley.6

 

S-ar transpune în: Nu este întotdeauna fals despre x că x a scris „Waverley” și este adevărat întotdeauna despre y că, dacă y a scris Waverley”, atunci y este identic cu x, iar Scott este identic cu x.7

Un alt element de originalitate al teoriei sale este reprezentat de distincția dintre ocurența primară și ocurența secundară a unui termen. Conform teoriei lui Russell, există două moduri de a nega o propoziție afirmativă.

 

Regele Franței este chel.8

 

Un prim mod de a nega propoziția de mai sus ar fi să spunem: Regele Franței nu este chel. În acest caz, termenul „regele Franței” are ocurență primară (se spune ceva despre el), iar propoziția este falsă, căci nu exită în realitate un corespondent al regelui Franței.

Un alt mod prin care putem nega propoziția de mai sus este: Nu există un ceva care să fie rege al Franței și să fie chel. În acest caz, „regele Franței” are ocurență secundară (nu despre el este propoziția, ci despre un „ceva”), iar propoziția este adevărată.

 

4. Avantajele teoriei lui Russell

Teoria lui Russell este interesantă din punct de vedere filozofic, deoarece rezolvă câteva puzzle-uril logice.

În primul rând, datorită distincției sale dintre ocurența primară și cea secundară a unui termen, aceasta respectă principiul terțului exclus, spre deosebire de teoria lui Frege.

În al doilea rând, puzzle-ul identității este soluționat: când spunem „George al IV-lea a vrut să știe dacă Scott este autorului lui Waverley”, conform lui Russell, nu putem substitui descripția „autorului lui Waverley” cu Scott, chiar dacă Scott este într-adevăr autorul lui Waverley, deoarece propoziția de mai sus s-ar transpune în „o și numai o singură entitate a scris Waverley, iar Scott este identic cu acea entitate9” (sau Nu este întotdeauna fals despre x că x a scris „Waverley” și este adevărat întotdeauna despre y că, dacă y a scris Waverley”, atunci y este identic cu x, iar Scott este identic cu x). Astfel, nu există niciun consituent „autorul lui Waverley” propriu-zis al propoziției cu care să se poată substitui „Scott”.

În al treilea rând, teoria lui Russel rezolvă și puzzle-ul nonexistenței. Atunci când spunem „Diferența dintre A și B nu există”, ajungem într-o situație contradictorie, afirmănd „Există un lucru care este diferența dintre A și B și ea nu există”, adică susținem atât existența, cât și nonexistența a ceva. Datorită distincției ocurență primară/ocurență secundară, Russell este capabil să soluționeze această problemă susținând că modul corect de a înțelege astfel de propoziții este prin intermediul ocurenței secundare a termenului „diferență”, anume: „Nu există o diferență între A și B care să existe”.

 

5. Argumentul „Elegiei lui Gray”

Russell pornește de la premisa fregeeană, anume că sintagmele denotative exprimă un înțeles și denotă un denotat, construind ulterior argumentul „Elegiei lui Gray” pentru a arăta că, dacă aceeptăm această distincție, ajungem la o situație contradictorie în care „nu reușim să păstrăm atât legătura dintre înțeles și denotat, cât și să împiedicăm denotatul să se confunde cu înțelesul10”. Concluzia argumentului lui Russell este că nu putem formula propoziții inteligibile despre înțelesul sintagmelor denotative. Voi prezenta în cele ce urmează argumentul său, după cum îl înțeleg, adăugând câteva distincții în plus față de cele din expunerea inițială. Realizăm următoarele notații:

 

C = Primul vers al elegiei lui Gray (sintagma denotativă)

C’= Trist zvon de clopot prohodește ziua (denotatul)

C* = Primul vers al elegiei lui Gray (sensul sintagmei denotative, format din suma sensurilor cuvintelor)

C” = Trist zvon de clopot prohodește ziua (sensul denotatului)

 

Russell susține că atunci când dorim să vorbim despre sensul sintagmei denotative C (adică despre C*), nu reușim să vorbim, de fapt, decât despre sensul denotatului (C”). Spre exemplu, să luăm următoarea propoziție:

 

Sensul primului vers al elegiei lui Gray nu este o propoziție.

 

Ce spunem, de fapt, în exemplul de mai sus este: „Sensul lui «Trist zvon de clopot prohodește ziua» nu este o propoziție” (folosesc aici ghilimele în mod uzual, nu în modul lui Russell). Adică nu vorbim despre C* și nici despre C, ci despre sensul lui C’(C”). După Russell, de fiecare dată când într-o propoziție apare C, se va vorbi fie despre C’ (dacă C apare singur), fie despre C” (dacă vorbim despre „sensul lui C” – folosesc aici ghilimele în mod uzual), și niciodată despre C*: „Dificultatea de a vorbi despre înțelesul unui complex denotativ poate fi enunțată astfel: în momentul în care punem complexul într-o propoziție, propoziția respectivă se referă la denotat; iar dacă alcătuim o propoziție în care subiectul este «înțelesul lui C», atunci subiectul este înțelesul (dacă există vreunul ) denotatului, lucru care nu intra în intențiile noastre11”.

Pentru a reuși să vorbim despre C*, ar trebui să formulăm propoziții de felul:

 

Înțelesul „primului vers al elegiei lui Gray” nu este o propoziție.

 

În cazul acesta, ce spunem, de fapt, este: „Primul vers al elegiei lui Gray nu este o propoziție” (folosesc aici ghilimele în mod uzual). Adică „C* nu este o propoziție” (folosesc aici ghilimele în mod uzual). De remarcat este faptul că, pentru a ajunge să vorbim despre C*, nu am utilizat nici C, nici C’, ci „C” (despre această folosire a ghilimelelor voi vorbi în a doua secțiune, deși, și în acest caz, este tot folosirea uzuală).

Însă, Russell are o critică: „În cadrul sintagmei, relația dintre înțeles și denotat nu este pur lingvistică: trebuie să intervină și o relație logică, pe care o exprimăm spunănd că înțelesul denotă denotatul. […] Aceasta ne duce la concluzia că, atunci când distingem între înțeles și denotat trebuie să ne ocupăm cu înțelesul: înțelesul are denotat și este ceva complex și nu există ceva, complet diferit de înțeles, care să posede atât înțeles, cât și denotat1213. Ceea ce vrea să spună este că relația dintre „Trist zvon de clopot prohodește ziua” (folosire uzuală a ghilimelelor) și „Primul vers al elegiei lui Gray” (folosire uzuală a ghilimelelor) nu poate fi una pur lingvistică, adică cele două nu pot fi legate doar de folosirea aceleași propoziții pentru a face trimitere la ele. Căci, dacă legătura dintre ele ar fi doar lingvistică, atunci înțelesul nu ar putea fi vreodată component al unei propoziții, fiindcă nu ar denota niciodată nimic și propozițiile ar fi non-sensuri. Așadar, pentru a fi capabili să vorbim în primul rând despre sens, el trebuie să denote ceva. Iar Russell susține, fără a oferi însă argumente, că sensul trebuie să denote denotatul sintagmei denotative.

După această observație, Russell încearcă un nou sistem de notare (!): „Să presupunem că C este complexul denotativ avut în vedere, atunci vom spune că C este înțelesul complexului14.”

 

C = Primul vers al elegiei lui Gray (atât complexul, cât și sensul său)

C’ = Trist zvon de clopot prohodește ziua

 

Problema cu această nouă notație este că, de fiecare dată când vom încerca să facem propoziții despre C, vom ajunge să facem, de fapt, propoziții tot despre C’, căci sensul trebuie să denote denotatul. Astfel,

 

Primul vers al elegiei lui Gray nu este o propoziție.

 

este totuna cu a spune: „«Trist zvon de clopot prohodește ziua» nu este o propoziție” (folosire uzuală a ghilimelelor). Așadar, pentru a vorbi despre Primul vers al elegiei lui Gray am avea nevoie o altă sintagmă denotativă care să nu-l conțină pe Primul vers al elegiei lui Gray (căci astfel am vorbi despre „Trist zvon de clopot prohodește ziua” – folosire uzuală a ghilimelelor), ci să îl denote, expresie căreia îi vom spune C**. Însă Russell observă o problemă și în acest caz: „aceasta nu este însă o explicație, deoarece relația dintre [cele două] […] rămâne cu totul misterioasă; unde va fi oare găsit complexul denotativ […] care să denote pe C?15”. Ceea ce vrea să spună aici Russell, după cum susține Jeff Speaks, este că un denotat, C în cazul nostru, poate fi denotat de mai multe sensuri, iar descrierea „sintagma denotativă care îl denotă pe C” nu este suficient de explicită pentru a izola un anume sens16.

De asemenea, Russell mai înaintează o critică distincției sens-denotat. El susține că, în momentul în care acceptăm această distincție cu toate consecințele ei, ajungem într-o situație contradictorie în care suntem forțați să vorbim doar despre denotat. Spre exemplu, să spunem:

 

Autorul lui Waverley este Scott.

 

În cazul exemplului citat, sintagma denotativă „autorul lui Waverley” trimite la denotatul Scott și are sensul autorul lui Waverley care, de asemenea, trimite la denotatul Scott. Astfel, exemplul devine „Scott este Scott”, exact ceea ce doream să evităm prin întreaga distincție sens-denotat.

 

6. O posibilă critică

Întregul argument al „Elegiei lui Gray” este deosebit întortocheat, așadar, prin aceste rânduri, nu am pretenția să aduc o rezolvare acestei probleme intens dezbătute. Însă consider că Russell trece cu vederea o importantă distincție privitoare la cum utilizăm sintagmele denotative. Pentru a ilustra această distincție, extind puțin sistemul de notații prezentat prima oară:

 

C = Primul vers al elegiei lui Gray (sintagma denotativă)

C’ = Trist zvon de clopot prohodește ziua (denotatul)

C* = Primul vers al elegiei lui Gray (sensul sintagmei denotative, format din suma sensurilor cuvintelor)

C” = Trist zvon de clopot prohodește ziua (sensul denotatului)

d(C*)= Trist zvon de clopot prohodește ziua (denotatul sensului lui C)

 

Problema acestui sistem de notație, pe care o întrevede și Russell, deși în mod confuz, este că nu include ceea ce voi denumi „uzul autoretroreferențial” al sintagmelor denotative. Introducem în cadrul sistemului de notare următoarea funcție astfel încât:

 

„C” = „Primul vers al elegiei lui Gray” (uz autoretroreferențial)

(„C”)’ = Primul vers al elegiei lui Gray (C) (denotatul lui „C”)

(„C”)* = Primul vers al elegiei lui Gray (sensul lui „C”)

(„C”)” = Primul vers al elegiei lui Gray (sensul denotatului lui „C”)

d(„C”)* = Primul vers al elegiei lui Gray (C) (denotatul sensului lui „C”)

 

Punerea în ghilimele, în acest caz, trebuie văzută ca o funcție (și nu ca o nouă sintagmă denotativă). În momentul în care o sintagmă denotativă este pusă în ghilimele, ea denotă conținutul citat, forma ei de dinaintea punerii ghilimelelor (de aceea am numit folosirea ghilimelelor drept „uz autoretroreferențial”). Acesta este modul în care noi utilizăm, în general, ghilimelele. Le folosim pentru a vorbi despre expresiile lingvistice propriu-zise dintre ele, și nu despre denotatul sensului lor originar, înainte de folosirea ghilimelelor. Genul acesta de distincție rezolvă mai multe probleme sesizate și de Russell.

1. Tot așa, „denotatul lui C” nu ne trimite la denotatul pe care îl dorim, ci la ceva, care dacă denotă, atunci denotă ceea ce este denotat de denotatul pe care îl vizăm. De pildă, […] C = „primul vers al elegiei lui Gray”, iar denotatul lui C = Trist zvon de clopot prohodește ziua. Dar ceea ce am intenționat să avem ca denotat era „primul vers al elegiei lui Gray17.

Aici, Russell ia ca sintagmă denotativă sensul „primului vers al elegiei lui Gray” (uz obișnuit al ghilimelelor) și arată că denotatul său este „Trist zvon de clopot prohodește ziua” (uz obișnuit al ghilimelelor). Lucru pe care l-am discutat în prima parte a lucrării. Avantajul pe care îl aduce uzul autoretroreferențial al sintagmelor denotative este următorul: denotatul lui „C” este C, iar denotatul sensului lui „C” este tot C. Acceptând faptul că sensul sintagmelor denotative trebuie să denote pentru a nu ne confrunta cu nonsensuri, să luăm spre exemplu următoarea propoziție:

 

„Primul vers al elegiei lui Gray” este o sintagmă de șase cuvinte.

 

Denotatul acestei propoziții este sintagma C, lipsită de ghilimele (Primul vers al elegiei lui Gray). În această formă, propoziția este adevărată. Dacă sensul „primului vers al elegiei lui Gray” ar denota, în acest caz, „Trist zvon de clopot prohodește ziua”, independent față de ce denotă sintagma denotativă, ne-am afla într-o situație complicată, căci propoziția nu ar mai fi adevărată. Dar propoziția este adevărată, ceea ce ar putea indica faptul că, în acest caz, sensul denotă sintagma C (Primul vers al elegiei lui Gray).

2. Sintagmei C îi va fi atribuit un înțeles și un denotat. Dar, dacă vorbim despre „înțelesul lui C”, acesta ne furnizează înțelesul (dacă există vreunul) denotatului. „Înțelesul primului vers al elegiei lui Gray” este același lucru cu „înțelesul lui «Trist zvon de clopot prohodește ziua»”, dar nu este același lucru cu „înțelesul «primului vers al elegiei lui Gray»”. De aceea, pentru a ajunge la înțelesul pe care îl dorim, trebuie să vorbim nu despre „înțelesul lui C”, ci despre înțelesul lui «C», care este același lucru cu „C”18.

În primul rând, trebuie precizat aici faptul că Russell folosește niște notații diferite față de cele utilizate în cadrul acestui eseu. Nu am preluat notațiile sale până acum pentru a oferi claritate eseului, căci, de multe ori, aceeași notație este folosită pentru a vorbi despre entități diferite. În acest citat, el notează sintagma denotativă „Primul vers al elegiei lui Gray” (utilizare obișnuită a ghilimelelor) cu C și înțelesul sintagmei denotative cu „C”. Ceea ce spune s-ar transpune în felul următor: dacă dorim să vorbim despre „C”, trebuie să vorbim despre înțelesul lui „C”. Conform notațiilor utilizate de mine, propoziția s-ar transpune în: dacă dorim să vorbim despre C* trebuie să vorbim despre sensul lui C* .Adică avem nevoie de o altă entitate, „sensul lui C*”, care să denote C*. Problema se poate rezolva în momentul în care introducem uzul autoretroreferențial. Să luăm spre exemplu:

 

Înțelesul „primului vers al elegiei lui Gray” este primul vers al elegiei lui Gray.

 

În acest caz, ghilimelele sunt folosite în mod obișnuit, conducând la uzul autoretroreferențial al sintagmei denotative, și nu în modul în care sunt folosite de Russell. În această situație, „primul vers al elegiei lui Gray” are ca denotat expresia lipsită de ghilimele (primul vers al elegiei lui Gray). Iar înțelesul denotatului este primul vers al elegiei lui Gray. Nu avem nevoie de o altă sintagmă denotativă care să denote („C”)*, tocmai pentru că denotatul lui „C” este C, iar („C”)* și („C”)” sunt unul și același lucru.

 

7. Concluzie

Deși nu lipsită de ambiguități, teoria lui Russell despre sintagmele denotative are meritele sale, rezolvând multe dintre problemele de care s-au ciocnit teoriile contemporanilor săi. Russell propune o nouă paradigmă asupra denotării, prezentând sintagmele denotative precum un cumul de atribute ale unui obiect generic – mișcare deosebit de originală. Cât despre argumentul „Elegiei lui Gray”, multe s-au scris și multe se vor mai scrie, căci nimic nu este mai plăcut pentru filozofii analitici decât un puzzle bun – Russell cunoscând cel mai bine acest secret.

 

NOTE

  1. Russell, Bertrand. “On Denoting.” Mind 14, no. 56 (1905): 479–93. http://www.jstor.org/stable/2248381, traducere de Mihail-Radu Solcan
  2. Conform https://dexonline.ro/definitie/abanos, consultat la data de 25.07.2022
  3. Parafrază după “a word means something so far as it expresses a presenting experience, and the object thereby presented is the meaning [Bedeutung]”; Marek, Johann, „Alexius Meinong”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Summer 2021 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <https://plato.stanford.edu/archives/sum2021/entries/meinong/>.
  4. Russell, Bertrand. “On Denoting.” Mind 14, no. 56 (1905): 479–93. http://www.jstor.org/stable/2248381, traducere de Mihail-Radu Solcan.
  5. Ibidem
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
  8. Ibidem.
  9. Ibidem.
  10. Ibidem.
  11. Ibidem.
  12. Ibidem.
  13. Precizez că, atunci când pun cele două pasaje de mai sus în legătură, urmăresc interpretarea oferită de Berit Brogaard acestora.
  14. Russell, Bertrand. “On Denoting.” Mind 14, no. 56 (1905): 479–93. http://www.jstor.org/stable/2248381, p.487, traducere realizată de Mihail Radu Solcan.
  15. Ibidem.
  16. Parafrază la: Speaks, Jeff. “The Mysterious ‘Gray’s Elegy’ Argument .” University of Notre Dame, 2007. https://www3.nd.edu/~jspeaks/courses/2007-8/43904/_HANDOUTS/grays-elegy.pdf., p.4
  17. Russell, Bertrand. “On Denoting.” Mind 14, no. 56 (1905): 479–93. http://www.jstor.org/stable/2248381, p.486, traducere realizată de Mihail Radu Solcan.
  18. Ibidem.

 

Imagine:Wikimedia Commons


Mai multe despre: ,
image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Oana Voiculescu este studentă la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. Interesele sale vizează mai multe domenii, printre care estetica, filozofia antică, psihologia, neuroștiințele și neuroetica, teatrul și biologia. Ușor haihuie și cu o curiozitate ieșită din matcă, crede în puterea umorului și a modestiei.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.